Moartea unuia dintre eroii mei

La o țigară, vorbind vrute și nevrute, mi-am amintit de eroul meu, Sam.
L-am cunoscut la una din multele mele slujbe, in 2004. Sam era un individ slab și urât, cu o voce blajină, o tolbă de povești cu care nu încerca să epateze. Ele îi scăpau, pur și simplu, o frază ici, una dincolo, după care, siderat, începeam să-l trag de limba, cu nerușinare românească, aici fiind nepoliticos sa extragi informații care n-au fost oferite benevol. Aerul dezinvolt cu care arunca un „când eram în Papua-Noua-Guinee” sau „asta se întâmpla prin 94, când trăiam in acel kibutz, în Israel” te facea să uiți curând înfățișarea lui mai puțin atrăgătoare, tenul punctat de semne de vărsat de vânt. Pe lângă conversația normala, despre vreme, despre politică, despre prețul benzinei, fugăreau promisiuni de locuri exotice, aventuri extraordinare în Egipt, Israel, UK, Polinezia, Madagascar, India. Și pentru că am pomenit „exotic”, acum gândul probabil vă aleargă la hoteluri luxoase, cabane pe malul mării, chelneri aflați într-o competiție de a servi cele mai neobișnuite cocktail-uri… Ei bine, NU! Și aceasta era unul din aspectul care îl facea pe Sam să devină zi după zi eroul meu. Sam nu făcuse aceste călătorii în lux. Deloc. Se născuse în Canada, la 5 ani părinții se mutaseră in UK și când ajunsese la 12 ani, mai făcuseră un salt direct in Papua, Noua-Guinee. În Israel petrecuse 1 an, predând copiilor în kibutz, plata făcându-i-se în natură, după moda kibutz-urilor: pat și masă asigurate. India și alte țări din Asia le vizitase cu sume modice; se oferea să-mi spună adresa unui hostel din India, extrem de curat unde puteai cumpara o noapte de ședere și un mic dejun cu 4$. Viața lui, de până la 30 de ani era subiect de vis pentru mine, cel ajuns la 34 cu doar 2-3 țări vizitate (3 când includ și România). Brusc, poveștile lui aduceau aproape de mine un vis pe care-l contemplam cu tânjeala, genul de vis „când voi fi bătrân și bogat”.

Dar Sam nu era un erou la timpul trecut și eroismul lui nu era material de povești prăfuite. Deși căsătorit și „așezat”, Sam era încă un erou, de tipul cel mai insolit posibil. Nu spinteca dragoni (decât din cei metaforici), nu salva prințese (sunt convins că soața nu-l lăsa). El, pur și simplu rejecta roata de hamster pe care o învârtim aproape toți cei care ne dorim puțin confort în viață. Trăia într-un apartament mic, cu o chirie modestă. Nu avea mașină. Mobila și-o luase de pe listele unde oamenii dau pe gratis lucruri, cărțile din ce rămânea după ce se făceau garage-sale-uri în cartierul lui. Da, îi era inconfortabil dar el muncea în contracte scurte – 2-3 luni – așa că suferința lui de a aștepta autobuzul în frig, avea o finalitate rapidă, urmată de o pauză de dezintoxicare de muncă și stress de alte 2-3-4 luni (cât îi ajungeau banii). Sam m-a invitat la el acasă. Știind cum și-o mobilase, am fost reticent, ca să nu-l pun într-o poziție proastă. În loc de asta, m-am simțit eu stânjenit, apartamentul lui fiind mobilat cu foarte mult bun-gust de o soție încântătoare, cu lucruri gratuite dar care arătau mult mai bine decât cele pe care eu plătisem bani grei. Avea pereți întregi acoperiți cu rafturi de cărți, toate de autori clasici din cei mai diverși. Mi-a explicat ca el strângea tot ceea ce nu se vindea la aceste garage-sale-uri de cartier – iar la acestea se vindeau numai best-seller-urile: Stephen King, John Grisham etc. așa încât cărțile bune rămâneau pe marginea proprietăților. Am realizat, cu stupoare și încântare că se poate trai BINE din rămășițele acestei societăți îmbuibate. După vizita la el, n-am mai avut nici o îndoială că Sam este eroul meu.

Viața ne-a despărțit. Peste aproape 2 ani după ce slujba noastră de la Atsana luase sfârșit, l-am reîntâlnit la o altă firmă. Mi-a povestit ce s-a mai întâmplat între timp. Soția lui născuse. Îl rugase să aducă stabilitate financiară în familie, să oprească sinusoida pe care bugetul lui o parcurgea. A înțeles și s-a conformat: și-a luat o slujbă permanentă. Dar slujba era departe, pentru situații de urgență cu copilul aveau nevoie de transport
așa ca Sam și-a cumparat mașină. Da, cu spiritul lui frugal, găsise o oportunitate excepțională dar, chiar și așa, mașina trebuise finanțată. La rata lunară se adăugase costul benzinei și asigurării. M-am bucurat pentru el, soția lui ťi micul bebe… dar am părăsit firma copleșit de tristețe. Eroul meu, Sam, sucumbase. Oricât de isteață fusese evadarea lui, forțele confortului puseseră mâna pe el. Eroul meu, Sam, nu mai era… nu mai era erou, ci doar aceeași persoană zâmbitoare, cumsecade, care prin mici scapări amintește de cât de mare este lumea dincolo de granițele noastre.


 

3 Comments

  • Cristian

    May 2, 2012 at 10:22 pm Reply

    Frumos… Asta s-ar putea traduce in tot mai des din pacate intalnita fraza: “Mi-e dor de x cel de altadata “. Sa fie oare vinovat de asta progresul si implicit stresul ?

  • andi

    May 2, 2012 at 10:30 pm Reply

    Multumesc, Cristian. Ne modificam… si e normal astfel. Ca e progres, ca e regres, trebuie sa ne facem alegerile SI (poate inca mai important) sa stim sa traim cu ele. Poate, in simplitate, totul se rezuma la ce spunea maica-mea: “Toate trebuie facute la timpul lor”: exista un timp de batut birboanca, exista un timp de format o familie, de responsabilitate, apoi un timp de regasit pe sine… Fie ca Sam exista sau nu, a ramas in amintirea mea ca un erou si n-am abandonat speranta de a fi asemeni lui cindva, cind viata ma va mai descarca de responsabilitati.

  • Mada

    May 9, 2012 at 2:58 am Reply

    Da, se poate trai din ramasitele unei societati imbuibate… dar nu le consider ramasite, le consider strictul necesar de care un om are nevoie ca sa traiasca decent… luxul e o iluzie… iar daca oamenii s-ar limita la stict necesar, asa cum a reusit Sam pentru o vreme… am fi cu totii mai bogati si mai fericiti… e de dorit un echilibru, chiar si in strictul necesar…. un echilibru intre spirit si materie pentru ca totul sa fie asa cum trebuie… dar noi nu ne lasam unii pe altii sa traim, pentru ca asa este omul, trebuie sa se bage iin viata altuia sa faca ordine, pentru ca nu poate a faca ordine in propria viata…. depindem unii de altii, dar n-ar trebui sa renuntam la fericirea noastra pentru fericirea altora… sunt doar momente cand e nevoie de compromisuri, poate sacrificii, poate pentru copiii nostri…insa nici atunci… daca noi nu suntem fericiti cu noi insine…. nici ceilalti nu vor fi. Basta! 🙂 Poate ca eroul tau va reveni …

Post a Reply to Cristian Cancel Reply