Dictatura “Drepturilor Omului”

Susțin definiția democrației ca fiind dictatura majorității. Nu pentru c-ar fi echitabilă – viața nu e echitabilă – ci pentru că e singurul mod în care democrația poate supraviețui și prospera pe termen lung. Dacă ignori voința majorității și o suprascrii cu cea a minorității lucrurile o vor lua la vale. E inevitabil și este logic. Arbitrajul sistemului devine tot mai dificil – pentru că o minoritate se poate divide până la nivelul (teoretic) de 1 individ.

Drepturi umane de bază, cu care am fost mereu de acord

Bine, bine, dar dacă majoritatea dictează, ce împiedică oamenii blonzi și cei bruneți să voteze pentru exterminarea sau asuprirea roșcaților? Drepturile Omului și, specific, dreptul la viață – un drept fundamental, inalienabil, care nu poate fi discutat. Din acest motiv Drepturile Omului sunt extrem de importante, extrem de necesare – pentru a preveni abuzul acestei puteri pe care majoritatea o are și ar trebui s-o aibă asupra minorității.

Din nefericire, Drepturile Omului – în diversele sale iterații (cele descrise în Declarația de Independență americană sau în Declararația Drepturile Omului și Cetățeanului, a Revoluției Franceze, sau în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948) – sunt extrem de vag definite. Ce înseamnă dreptul la demnitate? Pe timpuri însemna nimic, o idee frumoasă dar generală, acum poate însemna orice. Sau ce înseamnă dreptul la protecție socială? 10$ sau 10.000$/lună? Dreptul la viață e ceva cuantificabil, 0 sau 1, alb sau negru, DA sau NU – deci e ușor de înțeles și aplicat. La fel cu dreptul la adunare – guvernul trebuie să te lase să-ți distribui ideile în grupuri, ca și în cazul dreptului la liber cuvânt. Dar dreptul la muncă? Ce înseamnă asta? În ce condiții se aplică – chiar și dacă omul nu are nici un talent desirabil de angajatori, chiar dacă nu-l interesează munca trebuie să i se ofere o slujbă?

Din acest motiv nu toate Drepturile Omului sunt aplicabile – pentru că sunt prea vagi și prea deschise la interpretare. Cu toate acestea unele țări au mers atât de departe încât au inclus Drepturile Omului în Constituție. Canada este un asemenea stat. Din 1982 încoace nici o lege din Canada nu poate încălca Charter of Human Rights/Carta Drepturilor Omului. Și totul ar fi rămas un lucru bun dacă drepturile enunțate ar fi fost clare și fundamentale. Dar când întrebi ce înseamnă „demnitatea umană”,  pentru 1000 de oameni chestionați, vei obține 2000 de definiții.

Pseudo-drepturi umane – declarații vagi de bune intenții… care pavează calea către Iad.

Ochii mi s-au deschis când, prin 2007-2009, am citit un articol care explica modul în care Drepturile Omului suprascrie procesul democratic din Canada. Funcționează cam așa:

  1. Cetățenii, prin reprezentanții lor în Parlament, cer o lege
  2. Legea trece prin Parlament, e votată democratic și e promulgată
  3. La un scurt timp, un grup de interese care nu e încântat de lege, angajează o firmă de avocatură dibace care susține că noua lege încalcă Drepturile Omului
  4. Curtea Supremă ascultă disertația și dacă disertația e măiastră – și este, că doar ai angajat cei mai buni avocați, cei care pot susține că Stalin era un pionier entuziast și că Madam de Pompadour era virginală – Curtea Supremă decide că legea încalcă Carta Drepturilor Omului, deci e neconstituțională.
  5. Legea, nefiind constițională, e abrogată. Acea lege votată de majoritate e aruncată la gunoi.

Este extrem de periculos pentru că voința majorității e aruncată la gunoi. Democrația nu poate funcționa în asemenea mediu. Dar lucrurile merg încă și mai departe. Uneori Curtea Supremă nu „vedea” validitate în argumentul de încălcare a Drepturilor Omului. Așa că de ce să „te” riști? Declari o voință/aspirație a unei minorități ca fiind un Drept al Omului, montezi o campanie de presă și reduci la tăcere pe oricine pentru că Drepturile Omului nu pot fi comentate, nu-i așa?

Astfel s-a împlinit, în 2005, căsătoria homosexuală. Progresul în convingere a populației era substanțial. După ce la începutul aniilor 90, suportul pentru căsătoria homosexuală era de puțin peste 15%, în 2005 ajunsese la 46%. Câțiva ani de convingere ar fi fost de ajuns pentru ca majoritatea să cedeze, să se mute de parte căsătoriei homosexuale. Dar activiștii gay s-au plictisit să convingă sau poate că au descoperit puterea Drepturilor Omului, așa că legea a fost trecută deși scorul pe toată Canada era de 53% anti și doar 46% pro, 1% neavând o părere clară. Nu știu cum au privit-o legislativ dar mediatic mișcarea era privită ca fiind un „Drept al Omului”. Pe bune? Căsătoria e un Drept al Omului? Aceiași oameni care spun că această căsătorie e doar o bucată de hârtie, că nu valorează nimic, că e o relicvă a religiei, concomitent susțin că e un Drept al Omului. Unul sfânt. Și care căsătorie? Că există căsătorii poligame – de ce ele NU sunt un Drept al Omului iar cea monogamă este una? Sincer să fiu, dacă mi s-ar lua dreptul la o căsătorie heterosexuală, nu aș simți deloc că mi se încalcă vreun drept. Aș locui cu cine mi-ar dicta inima și gata. Oricum ar fi, procesul democratic a fost călcat în picioare și totul în numele bunelor intenții.

Dar căsătoria era încă un subiect rezonabil. Cel puțin comparat cu alte „Drepturi ale Omului”. Din 2017, prin Bill C-16, în Canada s-a consimțit prin lege dreptul la pronumele dorit. Orice instituție a statului (departament de guvern, școală, universitate, ghișeu) și firmă comercială care nu apelează omul pe pronumele dorit – care poate fi aberant cum ar fi „zer” sau „they” (folosirea pluralului „ei” pentru o singură persoană) – încalcă Drepturile Omului și este supusă unor penalități majore. Nu e o idee de-a mea, o temere prăpăstioasă – este REALITATEA. Argumentul legal? Prin a-i spune unui bărbat care se simte femeie he sau invers, unei femei care se simt bărbat she, îi încalci… DEMNITATEA și-l/o împingi la sinucidere. Iarăși vin și mă dau de exemplu: poți să-mi spui „Shirley” și poate că te voi trimite la origini dar niciodată nu voi deschide cutia plină de viermi a unui test legal.

Cu 1 milion de drepturi umane, sistemul devine negestionabil. Fiecare minoritate vine și-și impune valorile și dorințele asupra societății și din ce în ce mai multe din resursele societății se scurg în evaluarea acestor dorințe/valori. Iar majoritatea nu poate spune nimic – nici dacă ar vrea – pentru că unii pun “dreptul la pronume” pe același plan cu “dreptul la viață“. Cineva spunea “o boală mintală nu poate deveni un Drept al Omului” – pentru că a dori să-ți tai un membru sau altceva din corp e considerat de DSM 5, manualul bolilor psihologice, ca fiind o boală mentală… cu excepția cazului în care e vorba de organele sexuale.

Fericirea se bizuie pe simplificare. Iar noi, ca societate, în căutarea fericirii – un drept uman –  complicăm extrem de mult lucrurile. Și asta ne face foarte nefericiți. Atunci ne imaginăm că senzația de nefericire e cauzată de inechitatea din lume și cerem complicații încă și mai mari… și pregătim o catastrofă pentru că un sistem prea complex se va prăbuși sub greutatea propriilor reguli. Am fost întotdeauna pentru toleranță. Fiecare are dreptul să facă ceea ce dorește. Concomitent am fost împotriva încadrării toleranței oricărei aberații în lege – pentru simplul motiv că legea devine tot mai complicată, mai discutabilă, terminând prin a fi neoperabilă (de nefolosit).

undefined

No Comments

Post a Comment