Cum am crescut

Notă: E posibil să mai fi povestit asta. Nu-mi bat capul să mai răscolesc prin postările vechi. La 49 de ani îmi iert puțină senilitate. Dacă mă repet, ignorați postarea.

Îmi amintesc de un incident în 2003. Lucram la o firmă nasoală – multă muncă, complexă (produse noi pe care trebuia să le învăț din mers), mereu bulibășeală. Mi-au cerut să adaug o adresă de email suplimentară la un grup de oameni.  Am făcut exact cum scrie manualul că se face asta în Microsoft Exchange și am lansat modificarea. Rezultatul? 163 de oameni au rămas fără adresa primară de email. Nu, n-am greșit cu absolut nimic în acțiunea mea – fostul sys admin făcuse adresele de mână, probabil nu știa că ele se fac automat, prin reguli. Dacă adresa e făcută « de mână » nu poți aplica o regulă – pentru că acea regulă șterge tot ce nu e scris în ea.

Mi-au luat 2 h ca să repar beleul. Șeful meu m-a întrebat cum de-am putut face o asemenea greșeală. Ca un român tipic, m-am lansat în explicații – la foc continuu – că eu am făcut totul corect, că fostul sys admin a făcut o greșeală copilărească, că… El s-a uitat lung la mine, în tăcere, cu tristețe și când a vorbit mi-a spus doar atât « It takes a great person to admin they were wrong…” ( Doar un om mare (un caracter mare) are puterea de a admite c-a greșit) . N-a mai spus altceva. S-a răsucit pe călcâie și a plecat.

Modul în care mi-a spus această frază precum și simplitatea cu care a închis discuția au avut o impresie puternică asupra mea. Mi-am dorit nespus de mult să devin “un om mare”.  Și, ca într-o poveste populară, numai ce mi-am dorit asta că în minte mi-a apărut un gând « Dacă tu, Andi, ești un profesionist atât de bun cum te pretinzi, de ce nu ai verificat atent setările făcute de fostul sys admin înainte de a presupune chestii și a lansa modificarea? »

Da, tehnic nu era vina mea… dar totuși nu putea fi vina nimănui altcuiva decât a mea. Orice se întâmplă în rețeaua mea este vina mea. Tuturor ne plac miniștrii din Vest care-și depun demisia de onoare când ceva merge extrem de prost și ne displac miniștrii din România care se dezic de tot și toate. Problema este că mulți dintre noi, cei mici facem la fel – ne spălăm de orice responsabilitate.

Ar fi putut rămâne un incident. Dar – am realizat-o recent citind despre stoici și mi-a plăcut sintagma – natura mea este aceea a unui “filosof războinic”. “Filosoful războinic” aplică tot ce învață și i se pare de valoare spre deosebire de “filosoful bibliotecar” care colecționează  teorii dar nu subscrie la nici una. Care e valoarea lucrurilor nou-învățate dacă nu le aplici? Care e valoarea teoriilor psihologice, sociale, dacă le cunoști dar nu le dai viață? Așa că am luat această lecție și am început s-o aplic nu doar la viața mea profesională dar și la cea personală. În fiecare instanță am realizat că dacă mă uit lung la evenimentul în cauză îmi voi găsi o vină, voi găsi ceva ce EU aș fi putut face diferit pentru a schimba rezultatul final.

Nu peste mult timp am avut o ceartă cu soția mea de atunci, mama fiului meu. Nu țin minte de la ce era dar știu că ea făcuse ceva ce mie mi se părea eminamente greșit. Ea nega, îmi dădea explicații și justificări de ce zăpada e caldă, de ce ziua e noapte și cum nu pricep nimic-nimic-nimic. Ăsta e blestemul vieții mele: sunt considerat foarte inteligent până ce fac referință la ceva personal; în acel moment devin un individ prost care nu pricepe nimic. Oricum, soția m-a adus la exasperare și am făcut ceea ce face un om coleric ca mine – am țipat. După 2-3 ore, calm, am revenit în zona comună. Știam că indiferent de motivațiile mele, de ce anume a făcut ea, eu nu trebuia să ridic vocea. Fără “dar”, fără “poate” – trebuia să rămân civilizat. Așa că mi-am adunat toate forțele și m-am pregătit să-mi cer iertare pentru bucata mea, pentru țipete.

Nu pot să descriu ce dificil mi-a fost. Era ca și cum rupeam ceva din mine însumi – și probabil chiar o făceam; distrugeam în mine o bună parte a culturii care mă educase să nu recunosc niciodată că am greșit, să justific și să explic și – sub nici o condiție – să-mi cer scuze. Dar cum aș fi putut să-i cer soției mele ceva ce pentru mine era atât de greu? Cum să primești fără să dai? Cu voce tremurată i-am cerut iertare – i-am spus că nu aveam voie să țip, că nu e corect.

A ajutat la ceva? Bineînțeles că nu. Am așteptat. M-a lăsat să aștept. Când, într-un final, a vorbit, tot cu spatele întors la mine, a început să-mi spună despre mine, cum totdeauna ridic glasul, cum nu o înțeleg, cum nu… În mintea mea naivă îmi imaginasem un „Și mie îmi pare rău și aș fi putut face mai bine”. Îmi imaginam că deschiderea mea va genera o dorință în ea de a veni la jumătatea drumului. Acum însă știu că era o așteptare nerealistă – cum să obțin așa ceva de la cineva care nu avusese revelațiile mele, cineva care încă nu era (și nu cred că este dar nu știu sigur) pregătită să renunțe la defensivă, la cultura noastră.

Dar nu regret. Deși, de obicei, evaluez lucrurile prin rezultatul lor final, un lucru corect rămâne un lucru corect, indiferent de rezultat. Eu făcusem tot ce depindea de mine și am decis să continui. Nu spun c-a fost ușor . De fiecare dată simțeam din nou că smulg ceva din mine. Acea buruiană plantată, smulsă de fiecare dată, creștea la loc. Dar rădăcinile ei erau tot mai superficiale. De fiecare dată îmi era puțin mai ușor. Tot mai ușor, mai ales când am observat cât de iertători sunt oamenii când admiți sincer că ai greșit, că puteai face mai bine, că nu te-ai gândit. Cu cât mai curând spui „îmi pare rău”, cu atât mai mari sunt șansele tale de a fi iertat, de a opri cearta în formare. Și cu iertarea vine și pacea – cea adevărată, cea adâncă, în conștiință, care e complet diferită de cea defensivă, cea cu care încerci să te convingi pe tine și pe ceilalți că n-ai făcut nimic greșit, că ei sunt proști, prea sensibili, își imaginează lucruri ș.a.m.d.

Dar proverbul cu omul mare care își recunoaște greșelile, are o continuare: „and an even greater person to fix those mistakes”. Cu asta ajungem la metoda simplă și eficientă cu care ne putem îndrepta boroboațele:
nu răspunde imediat la o critică – cugetă și identifică unde ai greșit. E posibil să nu fi greșit – dar rareori oamenii sunt absurzi și te acuză din senin. Poate că exprimarea ta a lăsat loc de interpretare, poate că ai fost neclar(ă).
cere scuze/iertare cât de curând ai găsit greșeala. Chiar și o exprimare defectuoasă, necorelată cu intenția, merită o scuză;
nu blama persoana căreia îi ceri scuze: gen “tu n-ai înțeles bine” sau obositorul “îmi pare rău DAR…” – orice explicație, orice DAR aruncat diluează mesajul și nu ajută la aplanarea conflictului;
dacă ai întârziat cu scuza, dacă ai căzut în păcatul “îmi pare rău DAR…”, repetă mesajul corect, din nou și din nou. Timpul, explicațiile, justificările defensive au amplificat supărarea – acesta e motivul pentru care e nevoie de repetiție;
întreabă cum poți repara lucrurile. Cum? Direct: “Te rog spune-mi ce să spun sau să fac ca să te simți mai bine?”
dacă supărarea e cauzată de o transgresiune masivă sau dacă persoana e prea furioasă pentru a-ți accepta scuzele, dă timp. Nu aluneca în justificări defensive sau acuzări.

E o formulă care funcționează ÎNTOTDEAUNA. Oamenii mici sau mari nu se nasc astfel – decid să fie astfel. E decizia noastră, a fiecăruia dintre noi, să fim mari sau să rămânem mici – mici ca un copil de 5 ani care minte că n-a mâncat ciocolata deși e maro la gură.

P.S. Mama fiului meu, la divorț, în 2007, mi-a spus “O dată ți-am spus “îmi pare rău” și am observat că te-ai potolit imediat. Dar eu nu fac asta.” Nu pot descrie cât de aberantă mi se pare și acum, după atâția ani, o asemenea declarație.

No Comments

Post a Comment