Quebec are multe asemănări cu România. Aceiași oameni bon-viveuri, relaxați în ceea ce privește munca și programul, oameni calzi – dacă le ești simpatic – și nemiloși – dacă îi calci pe bătături. Mulți sunt conduși de dorințele personale de lux și opulență vizibilă (pe care unii o pot susține iar alții o mimează prin credite). Dacă vrei să le intri în grație localnicilor e relativ facil – fă bășcălie de proștii de anglosaxoni și de pensiile private ale acestora. Ce, iei banii în mormânt? Nu. Trebuie tocați toți. Acum. Aici. Ca și cum te-ar arde buzunarul. Carpe diem și apoi, mai târziu, urlă în gură de șarpe despre guvernul care n-are grijă de tine, nu-ți dă și nu-ți face.
Chiar și dinamica relației dintre Stat și individ e similară cu cea a românilor cu Statul Român. Statul nu e prietenul tău ci este stăpânul tău – încearcă să ți-o tragă în fel și chip. Amenzile nu-s pentru corectarea unor derapări ci pentru pedepsire, deseori aleatoriu. Legile sunt dure și birocrația e umflată pentru că toți cetățenii sunt șnapani. Iar cetățenii – bineînțeles – sunt șnapani pentru că dacă Statul încearcă să le-o tragă ei se simt în dreptul lor să o tragă Statului înapoi.
Deseori când vorbesc cu cineva din Quebec, discuția ajunge repede la cum să tragi țeapă sistemului, cum face vărul și cum minte la impozite, cum să înșeli acolo sau dincolo, cum să eviți o amendă. Oamenii se descurcă. Sunt descurcăreți, ca și ai noștri. Uneori pentru că trebuie, alteori pentru că pot. După un timp motivul e irelevant, pentru că atitudinea a devenit un mod de viață.
În Quebec, vânzarea muncii sau chiar a marfei fără factură sunt o normalitate. N-am să spun că locuitorii din alte provincii, să zicem Ontario, sunt imuni la slăbiciunile umane dar îndoaie puțin, pe la margini, regulile jocului și nu le calcă în picioare complet. „Cash price” (prețul în numerar) e termenul de jargon cu care spui că vrei muncă la negru, fără factură. Sunt convins că un mecanic ontarian nu se va sfii să accepte un asemenea aranjament cu un văr sau un prieten bun sau, poate, cu un client vechi. În rest, când am încercat să întreb cât este „cash price” mi s-a răspuns cu un zâmbet subțire – “cash, card de credit, de debit, cec… e același preț“. Cu alte cuvinte “știu ce mă întrebi dar eu nu fac din astea“. Nu și în Quebec, unde în în multe afaceri, după ce ești cântărit puțin din priviri, ți se propune o tranzacție fără acte, fără taxe, fără TVA, cu 30% mai puțin costisitoare.
Admit că, român fiind, am un mecanic în Gatineau unde mă taxa exact pe orele muncite și, de multe ori, fără acte. Mulți ani a fost o necesitate pentru mine – nu aveam 1000$ de dat pentru schimbarea frânelor când puteam s-o fac cu 300. Dar, cum spuneam, acum m-am obișnuit atât de mult încât mi se pare absurd să plătesc preț întreg, la un garaj obișnuit, mai ales că nimeni nu ia mai puțin de 80-90$/h și umflă nota cât pot. În 2011 mă întorceam de la Toronto cu autobuzul. Din plictiseală am început o conversație cu o doamnă în vârstă de pe locul de lângă. Am alunecat și la mașini și ea mi-a spus că Buick-ul ei are probleme și va fi scump la dealership să-l repare. Pentru că îmi plăcea de ea – o femeie delicată, educată – i-am spus că am eu un mecanic de încredere care face treabă bună și ieftină. Părea interesată. Am adăugat că acest mecanic ia numai 60$/h și că nu va plăti TVA pentru că poate merge închis, cu acel „cash price”. Acest detaliu a blocat-o. S-a uitat lung la mine, în tăcere. Cred că-și căuta cuvintele, o frază delicată prin care să-mi spună ce gândește despre propunerea mea. Și a găsit-o:
– Din fericire, nu sunt atât de săracă încât să trebuiască să recurg la asemenea subterfugii.
Nu pot spune cât de tare m-a izbit această frază. M-am simțit extrem de rușinat. Da, înșelam statul, ba chiar îl înșel și acum, dar n-am reușit niciodată să-mi masez conștiința (cum văd că o fac unii ) să cred că această înșelăciune este dreptul meu constituțional.
Anglosaxonii, cei mai inteligenți dintre ei, sunt foarte buni la acest sport: acela de a ascunde un reproș sau o jignire într-o frază aparent inocentă. Spunea că i se pare imoral, greșit să-ți repari mașina la negru, înșelând sistemul. Se delimita de acest comportament. Totuși, lăsa – delicat – o portiță de scăpare: dacă ești pârlit și nu-ți poți oferi reparația oficial, e okay să te descurci cum poți.
Nu înșel prea des sistemul. Reparația mașinilor e cam singurul lucru unde flexez regulile – dar tot îmi e jenă. Folosesc, desigur, orice portiță legală pentru a-mi reduce taxele, pentru a plăti mai puțin dar nu înșel. Și faptul că „toți o fac” nu este un argument valid pentru mine. Fac taxele de la firmă după indicațiile CRA-ului din 2014, când au schimbat sistemul, deși sunt printre puținii – dar liniștea mea e mai prețioasă decât orice.
No Comments