Din oceanul Pacific a ieșit un trans-fob-ic

Într-o conversație cu Ben Shapiro, o activistă a scăpat definiția modernă a “transfobiei”: oricine este critic, oricine spune că “bărbații sunt bărbați și femeile sunt femei” (această frază e – spun activiștii – incitare la violență și discriminare împotriva transsexualilor). În această definiție, da, sunt transfob. Cum spune și Shapiro în acel discurs, subscriu la faptul că un om este un om, are drepturile sale și poate să-și caute fericirea în orice fel și chip dorește fără intimidare sau amenințare… dar nu voi renunța niciodată la etalonul “bărbații sunt bărbați și femeile sunt femei” – lucru care poate fi dovedit științific prin ADN (deși în anumite state, cum e Canada, nu mai este voie să demonstrezi științific acest lucru în curte) – pentru că, spun idioții la putere, sexul nu este legat de gen.

Aceasta este rădăcina otrăvită a teoriei transsexualității. În decursul istoriei am acceptat că sexul de la naștere = genul. Întâi ne-am bazat pe sexul observat și, de când cu știința, ne bizuiam pe cromozomi – XX te face femeie, XY te face bărbat. Sigur – există aberații, cum XXY… dar sunt relativ puține și pot fi ignorate. Pe baza acestei observații/definiții psihiatria definea negarea evidenței ca boală mentală – “sindromul tulburării de gen” care, în DSM V (manualul psihiatrilor, ediția V) a devenit “disforie de gen/gender disphoria“. Deci, la ora actuală, transsexualitatea e încă oficial clasificată drept boală mentală. Și cum n-ar fi? E o percepție falsă, din mintea omului. În loc de femeie, un bărbat poate să-și imagineze că e o zebră – dacă descoperim metoda de a-l face o zebră ar trebui să o aplicăm? Cum spunea un psihiatru – dacă un pacient vine și-ți spune că mâna sau alt membru nu-i a lui/ei, și o dorește tăiată (da, există această tulburare), i se cere să interneze pacientul imediat, să-i dea medicamente, să-l țină sub supraveghere continuă (au fost cazuri în care și-au tăiat singuri membrele). Dar, aparent, dacă în loc de “mână” spune că țâțele sau penisul nu-s ale sale, nu-i aparțin, trebui să o/să-l celebrăm, să o/să-l aplaudăm pentru “curajul” arătat.

Dacă acceptăm că această auto-percepție eronată din mintea individului e realitatea, restul teoriilor transsexualității vin de la sine. Dar trebuie să acceptăm orice altă aberație care deformează realitatea – să acceptăm că un bărbat de 52 de ani e de fapt o fetiță de 6 ani… dar care poate conduce mașini; sau că sunt african-american sau unicorn. Eu nu pot accepta – știința spune că ne este dat să ne naștem bărbați sau femei și indiferent Transsexualitatea NU este homosexualitate. Spun asta pentru că mulți confundă problema transsexualității cu cea a homosexualității – “și care-i treaba ta că bărbatul vrea să devină femeie?” (am să vă spun care-i problema imediat). Nu putem demonstra ce-i place omului în pat dar putem demonstra care-i este sexul. Iar genul și sexul nu-s lucruri diferite.

CARE-S PROBLEMELE MELE?

Aprobându-i pe oameni în nebunia lor nu le facem nici o favoare. Transsexualii au nevoie de tratament psihologic și psihiatric. Activiștii spun că au nevoie de operație. Că dacă nu le facem operația și nu acceptăm ce e în mintea lor ei se vor sinucide. Realitatea arată că nu-i așa. Suedia practică reasignarea de sex din anii 70. Un studiu purtat între 1973-2003 asupra a peste 340 de adulți care au beneficiat de acest “tratament” arată că deși rata de sinucidere între ei e înaltă înainte de schimbare, rămâne la fel de înaltă după schimbare. Dacă ar fi o soluție, rata ar scădea, nu? Studii arată că gender dysphoria” vine însoțită de o pleiadă de alte afecțiuni mintale.

Dar activiștii, în loc să dea înapoi pe baza acestor dovezi, dublează miza. Argumentul pe care-l folosesc ca să contracareze aceste raționamente de bun simț este că rata de sinucidere e înaltă pentru că acești indivizi au fost siliți să trăiască în pielea sexului diferit prea multă vreme. Dacă operația ar fi fost făcută mai timpuriu, toate ar fi fost bine.

Și uite așa s-a ajuns că de îndată ce un copil spune, așa cum spun copiii, “sunt fetiță și nu băiețel“, sau cum e prins de părinți făcând ceva mai propriu sexului opus (i.e. băiețelul rujându-se, fetița jucându-se cu pistoale și mașinuțe), “oamenii de bine” se grăbesc să-i propună pentru schimbare de sex. Aici apare una din problemele cumplite ale transsexualității: lansăm copii neștiutori pe un drum fără întoarcere. În Canada, de îndată ce un copil spune că se identifică cu sexul opus și un medic confirmă, nu mai este nimic de făcut. Copilul va intra pe “supresante de pubertate” – care să blocheze dezvoltarea trăsăturilor bărbătești/femeiești și se va continua spre pregătirea operației. Ca studiu de caz vă propun situația din Vancouver, B.C. O fată de 11 ani a spus că se simte băiat. Mama, divorțată de tată, a fost imediat de acord și s-a dus cu ea la doctori. Doctorii au aprobat și la 13 ani fiica a fost programată pentru tratament hormonal și pusă în linie dreaptă pentru operație. Tatăl s-a opus. A insistat că trebuie să-și dea aprobarea, ca părinte. Omul știa că nu se poate opune complet dar cerea ca operația să fie amânată până la majorat. Știa probabil de statisticile și studiile care estimează că între 80 și 95% din copiii care suferă de disforie de gen se lasă păgubași odată ajunși la majorat. (Personal am cunoscut o femeie în RO, începutul anilor 90, care mi-a spus că toată copilăria și-a dorit să fie băiat, ajungând chiar să încerce să facă pipi din picioare. La 21 de ani râdea de acea perioadă, era o femeie atrăgătoare, avea prieten și toate erau okay.) Curtea, cea Supremă, i-a spus tatălui că a) nu trebuie, că un copil de 13 ani, 15 la momentul judecății are suficientă maturitate pentru a lua această decizie și b) dacă va mai continua să-și numească fiica pe numele vechi sau să-i sugereze că e fată, se va considera abuz fizic.

Este cel mai cumplit aspect. Mi se pare un abuz cumplit să pui copiii pe un făgaș greu reversibil, dacă nu chiar ireversibil, doar pe baza unei faze din viața lor. Sigur, progresiștilor li se pare minunat – ei spun că fetițele și băieții se joacă cu jucării diferite numai pentru că noi, ca societate, i-am forțat (lucru neadevărat, demonstrat prin faptul că până și maimuțele rhesus, neinfluențațe de societatea umană, au preferințe bazate pe sex). Dacă un copil dă sugestii gen “pot să mă întorc în burta ta, să ies fetiță” sau pune întrebări gen “îmi va crește aia?” sau “pot să-mi tai asta?” nu sunt prostii, cum spun copiii ci semn clar că un copil e transgender. Degeaba există studii care arată că revelația timpurie a copilului că e transgender e asociată cu accesul la Internet și/sau cu identificarea unui alt copil din cercul de prieteni. Pentru progresiști, numărul tot mai mare de tineri care se declară transsexuali, se datorează libertății de a o face și nu unei profeții auto-împlinite, a unor tineri influențați în perioada cea mai confuză a vieții lor (pubertatea și adolescența). Într-un singur an, în Ottawa, numărul tinerilor care se declarau transgenderi și cer operație a crescut de la 2 la 189 (articol din 2019).

E ȘTIINȚĂ – spun proponenții. Da, la fel cum în anii 50 lobotomia era metoda științifică de tratare a epilepsiei și acum ne oripilăm la barbarismul științei acelor vremuri, la fel peste 3-4 decade ne vom uita înapoi la ce facem cu copiii acum. Și poate că există o oarecare știință, oarecare argumente valide – dar nu le putem dezbate, nu le putem afla pentru că orice încercare de a o face e întâmpinată de SJW (social-justice warriors) ca un atentat la trans, o transfobie care va cauza sinucideri și suferință. În 2017, CBC – televiziunea de stat canadiană – a anulat prezentarea unui documentar foarte echilibrat (ambele părți își susțin argumentele), pe motiv că “s-au primit plângeri“. Și nimeni din presa centrală nu pomenește de cazurile verificabile, deloc puține, în care transsexuali care s-au grăbit la operație regretă decizia. Nu respectă narativa oficială deci sunt ascunse.

Pentru mine acesta e cel mai grav aspect pentru care cred că noi, ca societate, trebuie să ne împotrivim acestei mode (da, pentru mulți e doar o modă, un trend, un fel de a fi diferit în cadrul unei conformități care te influențează) , dar nu e nici pe departe singurul. Pentru urmare, folosiți linkul de mai jos.

ALTE ARGUMENTECONTINUARE

4 Comments

  • Cria

    May 8, 2021 at 6:38 am Reply

    pffuaaaa…! daca as sta sa ma gandesc de cate ori am vrut sa fiu eu “invers”, nu doar in perioada copilariei, dar si ca adult, cred ca as putea face cateva filme. din fericire, la mine dorinta asta nu a fost starnita pe considerente de identitate sexuala & Co., ci mai degraba din dorinta de a avea alt statut. pentru ca da, in vremea copilariei mele, baietii erau mai putin certati (de parinti, la scoala, etc.), erau iertati primii cand faceau prostii, nu erau pusi la colt atat de repede, aveau, cu alte cuvinte, “privilegii”. la maturitate am descoperit care sunt, de fapt, diferentele reale dintre sexe. de ce barbatii sunt mai puternici, fizic, de ce femeile sunt mai sensibile sau de ce anumite lucruri putem sa le facem si unii si ceilalti, insa diferit (cum ar fi gatitul 🙂 ). evident, dorinta mea de a fi “barbata” (sau “baiata”) era doar un naduf de moment, iar ideea de a deveni alt …gen, nu mi-a incoltit vreodata in minte, vroiam doar sa POT sa fiu “celalalt sex”, ca sa ma simt asa cum se simte “el”. pe parcursul vietii a trebuit de multe ori sa fac munci de barbat sau sa-mi dezvolt anumite abilitati pe care, ca femeie, nu le-am avut prin nastere (ma rog, cred ca asta se trage din cutumele educatiei de la noi sau ..traditii), dar asta cred ca m-a facut sa-mi placa tot mai mult ce am devenit, pentru ca …yin-yang 🙂

    • andi

      May 10, 2021 at 1:16 pm Reply

      Mulțumesc pentru împărtășirea acestor rânduri. Te cred – lumea Europei de Est nu este prietenoasă, încurajantă cu femeile. Totul se privește prin prisma stereotipiilor – și chiar și dacă acestea exprimă un adevăr statistic, cred că fiecare are dreptul să fie judecat prin prisma persoanei care este.
      Nu cred că ești singura – motivele pentru care cineva alege să treacă printr-un proces de schimbare atât de profund sunt diferite. Din acest motiv tranziția ar trebui să fie un ultim pas, când toate celelalte au eșuat. Un psiholog povestea cum un băiețel de 5-6 ani și-a manifestat dorința să fie fetiță și cum, după multe discuții, a deslușit că exista – ca în cazul tău – un motiv extern. Familia avusese încă un copil, o fetiță, și toată atenția părinților se mutase la bebeluș. Copilul credea că motivul e pentru că el e băiat iar bebelușul e fetiță și părinților le plac mai mult fetițele.

  • Cria

    May 10, 2021 at 5:56 pm Reply

    da, ai inteles, dar cred ca numai partial mesajul meu 🙂 incerc, mai explicit, poate si ptr. ca nu am avut pana acum ocazia sa discut cu cineva despre acest subiect, care este, totusi actual (si incitant 😀 ). despre mine, da, “metamorfozele” pe care mi le doream, erau strict legate de motive din exterior. nu m-am simtit niciodata baiat/barbat si nici nu-mi doresc, insa – asa cum bine spui – in societatea din partea asta a lumii, ca femeie, esti pusa in unele situatii bizare. nu poti sau nu ai voie sa faci anumite lucruri, ptr. ca nu “se fac”. societatea este atat de divizata, incat ti se atribuie rolul precis, inca din primele zile de viata (acuma cred ca deja din burta mamei, de cand se poate afla sexul fatului), iar daca tu vrei alt rol sau ai fost pus/a in situatia de a fi …mai multe roluri, atunci esti blamat sau chiar daca nu (mai) esti blamat (am mai evoluat si noi putin, din secolul trecut), ti se pun anumite etichete si esti cumva impins din cerc. din centrul cercului, mai precis. chiar daca respecti normele, esti respectos, dovedesti curaj, pricepere, incredere si chiar bunavointa, tot nu esti acceptat/a in totalitate, daca nu ai urmat intocmai rolul ala pe care l-ai primit la nastere.
    ce se intampla acum cu copiii care isi pierd identitatea si isi doresc schimbare de sex, cred ca este mai degraba o cutuma a valurilor de literatura si proceduri de parenting, care din ce in ce mai mult, par a fi tampenia secolului. orice mama (sau tata) care are instincte bune si care a procreat (si care-si iubeste, bineintees, copilul) va stii ce trebuie sa-i ofere, cand si cum. totusi parintii astia “noi” par sa aiba o lacuna majora aici, in ciuda faptului (sau tocmai ptr. ca) li se baga literatura asta de parenting in cap, in mod lipsit de discernamant si intelepciune. iar eu cred cu tarie, ca copiii nu sunt niciodata de vina 🙂

  • Andrei Valachi

    May 13, 2021 at 3:04 pm Reply

    Îndrăznesc să spun că am înțeles foarte bine punctul tău de vedere. Transsexualitatea poate avea, cred eu, 2 motive: cele interne, legate de funcționarea creierului fiecăruia, motive obiective le-aș numi (deși sunt subiective pentru că, dacă ajung să contrazică știința sunt puncte personale) și motive externe, care nu au legătură cu ce-ți spune mintea că ești. Făceam o analogie – în cazul tău nu erai dispusă să accepți feminitatea din cauza statutului femeii în lumea în care ne-am născut, nu pentru că ai fi simțit în fiecare fibră a corpului, că ești pusă în corpul greșit. Alții – mai ales la vârste fragede – pot cere acest lucru pentru alte motive care n-au legătură cu dysmorfia (cum se numește boala).
    Cum spuneam, nu schimbarea de sex mă sperie ci faptul că trebuie legislată, incorporată, acceptată de fiecare etc. Mi-am spus mereu că dacă dorința e mare, oricum nimeni nu te va putea opri. Dorești schimbare de sex, plătește-o – pare scumpă dar dacă asta e dorința cea mai mare a vieții tale, sigur vei găsi 20,000 euro să o împlinești. La fel cum, pe timpuri, când se vorbea cât de nedreaptă e lumea cu homosexualii – că nu pot primi beneficii de la partener mă întrebam “dar asta e o problemă de iubire, de acceptare socială cum ni se spune, sau de avantaje materiale?”. Când iubești pe cineva cu adevărat, faci abstracție de avantaje/dezavantaje – da, poate că bombănești dar nu e un criteriu masiv de a nu fi cu acel/acea cineva.

Post a Comment