Commentary Food for Thought knowledge Uncategorized

Povești cu evrei

Aceste povești cu evrei trebuie pornite cu o poveste cu români. Era prin 1996 și un cuplu de prieteni, români, oameni cumsecade și f. simpatici, ne-au invitat la nunta lor. Le-am spus că nu stăm bine cu banii – strângeam pentru prima noastră casă. Ne-au spus să nu ne batem capul, că e o nuntă tinerească unde banii nu contează. I-am crezut, mai ales că, după starea civilă, făcusem nunta mea doar cu prieteni, tineri toți, cu banii dintr-o motocicletă vândută. De ales m-am ales cu 2 cafetiere și alte cadouri asemănătoare – dar nu conta, pentru că-mi avusesem prietenii aproape.

Din nefericire, nu prietenii noștri conduceau operațiunea ci părinții lor așa că la nuntă ne-am trezit cu borcanul lângă noi, cu strigare și rușinare publică. Și rușine mi-a fost. De ce? Pentru că eram tânăr și rușinos. Aveam bani – dar numai cât să acopere prețul celor două tacâmuri și ceva modic pe deasupra. De rușine, de umilință m-am îmbătat și am fost crâșcă tot restul serii. A doua zi, mahmur, mi-am jurat că nu voi mai merge la nici o nuntă până nu-mi voi permite să dau cu inima largă.

Și m-am ținut de cuvânt. Un timp. Am refuzat vreo 2 sau 3 invitații. Apoi, un coleg de facultate și prieten, plecat de circa 2 ani în US, a revenit pentru a-și pune pirostriile. Era evreu – pentru mine a fost întotdeauna o notă secundară dar acest atribut e important pentru povestea curentă. Un individ extrem de nostim, de plăcut, de glumeț, pe care-l stimam și-l apreciam foarte mult. A venit, alături de viitoarea lui soție, să ne invite la nunta lui. L-am refuzat. A insistat. L-am refuzat din nou. De ce? A insistat și a insistat până ce i-am spus despre ce mi se întâmplase și de ce nu mai doream să merg o nuntă.

A început să râdă cu poftă, absolut amuzat de argumentul  care mie mi se părea extrem de grav și serios. „Bine, Andi, spune-mi te rog ce consideri tu că ar fi un cadou potrivit pentru nunta mea? Cam cât ai dori să poți pune ca să te simți bine?”. „Păi, i-am spus eu, măcar 150$ US, poate 200$”. Știu că sumele astea par acum penibile dar era prin 1997 sau 1998 și un apartament prin Iași la vremea aceea era 7-9000$.

Un evreu generos, inteligent, simpatic, bun prieten. Ce facem cu el? Îl lăsăm să trăiască? Dar cum rămâne cu vorbele Căpitanului, cu Bilderberg, cu marea conspirație evreiască?

Andi, Andi… Săptămâna trecut mi s-a stricat cutia de viteze la mașină. Știi cât m-a costat? Doar manopera a fost 1200$. Cam ce impact crezi că au cei 200$ ai tăi asupra finanțelor mele? Lasă prostiile, Andi, îmi doresc să veniți și nu mă interesează cât și cum pui pe masă.”

Mi-am călcat pe inimă și am acceptat. Mă bucur că am acceptat pentru că a fost o nuntă minunată iar darea de bani s-a făcut extrem de delicat, în plic, într-un colț. La nunta acestui om, un evreu, n-am simțit nici o clipă presiunea banilor.

———–

Dăm acum repede înainte. Era în 2008, un timp deloc fericit pentru mine. Divorțam și din septembrie 2007 nu aveam slujbă. Banii strânși din US se cam terminaseră și intram tot mai mult în gaură. Ghinioanele se țineau lanț – avusesem deja 2 oportunități care păreau treabă gata făcută și care dispăruseră pe ultima sută de metri. Am fost sunat dacă doresc să merg la un interviu cu Adobe Systems Inc. Cum să nu doresc? Dar cât plătește? Am stabilit cu angajata firmei de recrutare ce și cum și m-am dus la interviu.

Două săptămâni mai târziu am primit un telefon de la firma de recrutare. De data aceasta era un bărbat care, am aflat mai târziu, era patronul evreu al firmei de plasament. M-a felicitat pentru c-am obținut slujba. Mi-a spus apoi, ca din întâmplare, fără vreo scuză, că salariul va fi cam cu 30% mai mic decât ceea ce vorbisem. De ce, am întrebat eu șocat? Mi-a spus că e din cauză că Adobe a greșit. Știam că minte – Adobe e o corporație mare, are baremuri de salarizare, aproape sigur nu greșise nimeni, nimic. Dar ce să spun? Aveam nevoie de slujbă. I-am spus că mă voi gândi și-i voi da răspunsul a 2a zi.

N-am dormit prea mult în acea noapte. Rareori am cugetat atât de mult la un lucru. Nevoia te învață. Aveam nevoie de acea slujbă și chiar și salariul redus mi-ar fi acoperit bine nevoile. Dar n-ar fi fost cinstit – bătusem palma pe o sumă și fusesem mințit. Însă dacă protestam era posibil ca individul să-mi spună „E okay, avem pe altcineva”. Abia spre zorii zilei mi-a trecut prin minte gândul salvator. Mă puteam folosi de minciuna lui. Așa că l-am sunat și i-am spus – molcom – că nu sunt prea mulțumit de salar dar că știu că nu este vina lui. Însă managerul de la Adobe care m-a intervievat i-a plăcut f. mult de mine și că mi-a dat cartea lui de vizită. Așa că „mă gândesc că dacă îl sun și-i prezint situația, cu cât de puțin rămân în mână, el se va strădui să-mi obțină mai mult”. Din tonul grăbit și panicat cu care recruiterul mi-a spus că e mai bine să sune el și să vadă ce se poate face am realizat că aveam dreptate și nu Adobe fuseseră cei care mă șuntaseră. Telefonul meu la șeful de la Adobe i-ar fi dat de gol lăcomia și asta i-ar fi periclitat legăturile cu această firmă puternică și plină de bani. „Cât te-ar face fericit?”. „Păi, exact cu cât am vorbit dar, deh, pot da de la mine un 5%”. Și, să vezi miracol – m-a sunat peste 2 h ca să-mi spună că mi-a obținut suma inițială… dar minus 5%.

Mai târziu am aflat că această țeapă era un truc constant al recruiterului evreu. Un fost coleg mi-a spus că și de la el, care făcea ½ din cât făceam eu, patronul firmei de plasament furase 2$. Pe de altă parte, după această negociere inițială, n-am mai avut nici multe contacte și nici un fel de probleme. Când, peste 3 ani am fost rechemat pentru un contract, lucru rar (rechemarea), eu mi-am impus suma dorită.

———–

Deci? Deci care dintre cei doi evrei este excepția care confirmă regula? Desigur, e o întrebare păcălitoare. Niciunul. Pentru simplul motiv că nu există o regulă. Evreii sunt oameni ca toți ceilalți – unii buni și generoși, alții mai puțin generoși, țepuitori. Desigur, ca în povestea aia pildoasă cu lupii, câștigă ideea pe care o hrănești mai mult. Iar antisemitismul hrănește lupul cel rău. Fiecare poveste cu „așa-s evreii, lacomi”, fiecare „mi-a spus mie bunicul cum luau camătă, nu se spălau și erau leneși” lasă hrană multă pentru mintea parșivă care va privi fiecare evreu ca și cum e identic cu celălalt.

Îmi plânge inima de câte ori urmăresc atrocitățile la care copiii sunt supuși pentru că adulți ignoranți și împietriți în prejudecăți fac după cum îi duce mintea.

Și, da, orice cultură are particularitățile ei. Am aflat – din cărți și din contacte directe, din documentare și din muzee – despre cultura evreiască că pune preț pe educație. Asta-i face isteți, rezilienți și, chiar și în dezbinarea internă a oricărei comunități, se sprijină în fața celorlalți. Dacă a fi solidar cu comunitatea, isteț și descurcăreț e un lucru rău, atunci înseamnă că noi, românii, avem parte numai de lucruri bune. Și dacă totuși, absurd și idiotic, nu vă plac aceste lucruri, amintiți-vă că persecuțiile întinse de-a lungul mileniilor, antisemitismul crass care i-a urmărit pretutindeni în arealul creștin, pogromurile repetate au silit această comunitate să fie mai coezivă și mai inventivă decât a noastră.

Pentru fiecare evreu care mi-a tras țeapă, pot numi cel puțin 300 de români care mi-au tras țeapă. Pentru fiecare evreu meschin pot povesti zeci de povești cu arabi țepari și cărpănoși și, de asemeni, povești cu evrei incredibil de generoși . Dacă vi se pare că segmentul lor o ia înainte – doar Hitler avea dreptate când spunea că peste 30% din intelectualitatea Vienei este de origine evreiască – emulați-i, nu-i urâți.

Cine mă cunoaște, știe că susțin libertatea absolută a cuvântului liber. Cred că legile împotriva celor care contestă Holocaustul sunt o greșeală. Ar trebui să fie liberi să spună că n-a existat. Să susțină sus și tare că nici unei mame evreice nu i s-a cerut să aleagă care copil îl ține în viață. Să spună că nici un copil evreu nu a murit o moarte oribilă, în întunericul camerei de gazare, în întuneric, strivit între trupurile goale, asurzit de urletele de groază. Toți ar trebui să fie liberi să creadă asta. Să creadă că Ion Antonescu și comandanții legionari n-au mâinile murdare cu sângele a zeci de mii de oameni asasinați doar pentru că s-au născut în rasa și religia „greșită”. Fiecare ar trebui să aibă libertatea de a nega cele mai puternice dovezi. de a-i ucide pe morți din nou și din nou.

Dar când și cum o faceți, nu-i uitați pe germanii înlăcrimați și șocați care, după război, au fost forțați să privească atrocitățile izvorâte din cuvintele lor negândite. Ceea ce în 1935, când s-au dat Legile Nuremberg, părea o glumă proastă, cuvinte aruncate în aer, în 1945 se concretizase în milioane de vieți distruse. Ah, da, n-a fost așa ceva, ne spun antisemiții după care adaugă repede „bine le-a făcut Hitler celor 6 milioane de evrei”. Cuvintele nu ucid… doar mâna omului ucide, mobilizată de cuvinte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *