Profilul FB e casa virtuală a omului

Înțeleg că mulți oameni încă n-au dumicat bine cum stă treaba cu internetul și care sunt regulile de politețe minimale cerute pentru a menține o viață plăcută în această comunitate gigantică. Îl folosesc, îl îndrăgesc, ajung să fie adicționați de acest mediu dar încă nu-l înțeleg.

Unul din principiile de bază ale acestei vieți virtuale este că pagina/profilul tău este CASA TA VIRTUALĂ. Dacă accepți acest principiu restul vine de la sine, tot ce se aplică în viața reală vis-a-vis de casa omului, se aplică și în viața virtuală. Nu te apuci să boscorodești omul în casa sa și dacă îți spune că nu-i place ceva în conversație te scuzi și/sau taci/pleci. Dacă încearcă să pună punct, nu-l acuzi de intoleranță și de încălcare a libertății de expresie. Iar cine are dreptate n-are nici o importanță – el/ea e la casa lui/ei și doar n-ai să susții că trebuie să plece din propria casă că te-a enervat sau pentru că nu-i just sau nu te înțelege. Orice om are dreptul să fie cât de tiranic dorește să fie în casa lui. Iar libertatea de expresie sau opiniile tale despre cineva trebuie să ți le manifești în piața publică și nu în casa unui om.

Notă: Dacă ești pe un forum, pe un grup, e altceva – ești într-o piață publică virtuală și fiecare e liber să spună ce dorește și de obicei cel educat, cel cu mai mult bun simț va ceda și va degaja “câmpul de bătălie“.

Știu că, la români, musafirul e stăpânul casei. După atâția ani în Canada această idee mi se pare o tâmpenie. Clar că vrei să-l faci pe musafir fericit, să se simtă bine dar nu cu prețul păcii tale personale. În casa ta ar trebui să existe un singur codex: al tău. E un principiu pe care mi-l impun. Am prieteni-FB care postează neadevăruri științifice sau alte lucruri cu care nu-s deloc de acord. Nu tac – cum ar face un canadian – dar inserez un comentariu în care încerc să explic (fără bășcălie, fără sarcasme) că există dovezi semnificative de contrariu. Și gata! Dacă mi se replică tăios, dacă simt c-am supărat omul îmi spun “E în casa lui și are dreptul la orice credință, oricât de aberantă ar fi ea. În casa lui are dreptul de a “mânca rahat” cât și cum dorește“.

Cădere de zăpadă neobișnuită în Ottawa.
13 Februarie 2019, după o cădere de 40 cm de zăpadă în doar 12h. Da, este Canada dar așa ceva nu este un eveniment meteorologic obișnuit. Media obișnuită pe toată LUNA ianuarie e de 44 cm. Acum au căzut 37-40 cm în doar 12 ore.

Motivul direct al acestei postări este un recent incident cu o doamnă, bine educată academic dar cu mai puțini ani “de acasă” decât cei 7 ceruți de participarea pașnică la viața socială. Într-o zi extrem de grea și nesatisfăcătoare pentru mine, după ce Ottawa primise 40 cm de zăpadă și eu nu puteam ajunge la serviciu (deci nu puteam face parale, fiind contractor) și îmi rupeam coastele dând zăpada la o parte, a considerat că este optim să-mi ceară socoteală într-un mod balcanic (vezi poza de lângă):

Conversație cu Simona Bocăneală.
Așa a început dna Bocăneală conversația – fără nici o introducere, fără să fim cine știe ce prieteni vechi/buni. Vine, din an în Paște, pe pagina mea și intră direct în subiect.

Notă: O dovadă de lipsă completă a EQ-ului. Mă întreb ce-ar fi spus dacă, să presupunem c-ar fi fost jefuită în RO, s-ar fi plâns pe FB de ce i s-a întâmplat și i s-ar fi spus “Doar trăiești în RO, la ce te așteptai, să-ți dea bani?”. Poți fi oricât de educat academic dacă nu gândești la ce spui, unde/cum/când, tot prost rămâi.

Simona Bocăneală Stoica s-a apucat apoi să-mi explice că-s intolerant. Desigur, mi-a dat și o scuză absolut BALCANICĂ (a se citi “de neam prost”), o scuză pe care n-o mai tolerez, ceva de genul “EU am greșit și-mi cer scuze dar TU n-ai înțeles că e glumă, dar TU ești agresiv, dar TU…”

Nici măcar n-am dat-o afară dintre prieteni – ea m-a dat, mi-a mai trimis un mesaj acuzându-mă de jignire (nu i-a căzut bine acest “balcanic”) și crezând că o fac de pe poziția emigrantului, disprețuitor cu cei rămași în RO. Ca să fiu bine înțeles – poți fi balcanic locuind oriunde în lume și știu mulți români care, după 30 de ani de Canada, sunt la fel de balcanici ca în prima zi. La fel știu români rămași în România care au puterea emoțională de a rămâne politicoși, civilizați și bine crescuți. Am mai spus-o dar merită să repet – motivul principal al emigrării mele nu a fost lipsa banilor ci o frustrare cu toată această cultură balcanică care are un oarecare șarm și, în mod cert, are valorile ei, momentele ei de glorie dar care, per ansamblu, promovează lipsa de civilizație, lipsa de empatie și bun simț, șpaga și interesul personal la nivelul de calități. Am luptat extrem de mult – și încă o mai fac – să mă desprind de partea negativă a culturii noastre. Sub staniolul canadian e încă ascuns un român, un balcanic… pe care nu-l plac prea mult.

Oricum, dna Bocăneală Stoica nu este deloc singura. De-ar fi fost unică aș fi pus-o la capitolul Aberații. O dată sau de două ori pe an trebuie să trimit la plimbare câte un individ care intră cu bocancii în casa mea și care se supără că nu pot face regulile ca la ei acasă. Fie un fost coleg de facultate care se apucă să înfiereze toți fumătorii (eu fiind fumător) ca pe niște ticăloși; fie un amic din Arizona care, la fiecare din sfaturile mele pentru investiții solide venea să mă contreze și să promoveze speculații cu Bitcoin-ul. Și TOȚI, dar absolut fiecare, m-au acuzat de intoleranță, negându-mi dreptul de a fi intolerant în propria mea casă pentru a nu-și nega ei înșiși “dreptul” de a fi grobieni în spațiul meu intim.

Notă: Propovăduia Bitcoin-ul după ce acesta ajunsese la 18.000$. Îl propovăduia și după ce acesta căzuse la 12.000 – ca și cum lefegiu tipic își poate permite o cădere de 30%. Mă întreb ce gândește acum, când Bitcoin-ul se zbate la 3500$, o cădere de 88% față de prețul maxim de 19.000. Fiind de origine română sunt convins că idiotul are 1001 argumente de ce sfatul lui e solid și bine fundamentat.

Din fericire, nu las aceste evenimente și neciopliți să-mi tulbure prea mult liniștea: tehnologia are metode simple de îndepărtare a idioților. Nu doresc s-o fac – nu vreau să mă închid în celebra “eco-chamber” (camera în care te auzi numai pe tine însuți și opiniile tale) – pentru că îmi plac oamenii care-mi încearcă preconcepțiile… dar numai dacă o fac cu politețe, cu respect, fără să uite cu cine și mai ales UNDE vorbesc.

Poveste fără sfârșit

Cândva, traversând un deșert de emoții cenușii, pârjolit, abandonat, neiubit, îmi imaginam fericirea ca pe un plâns. O imagine ciudată, nu? În acel moment nu mi-l puteam permite, nu mă puteam lăsa atunci să cad; era un copil de crescut, mâncare de făcut, următoarea slujbă de căutat, femei de întâlnit. Așa că ghemuit în patul meu, ascultând cântece din vremea copilăriei mele,  în miez de noapte, îmi imaginam timpuri viitoare când îmi voi permite acest plâns. Așa cum alții își imaginează pensionarea, eu îmi imaginam un bocet. Un plâns de eliberare, hohotit, în brațele unei iubiri care, cumva, să înțeleagă ce drum negru, ce peisaj dezolant am traversat. O iubire care să simtă prin ce pustiu emoțional am pășit și să aprecieze că l-am traversat ca să ajung la ea.

Mi-l imaginam tumultuos, ca pe o descărcare, ca pe o ploaie de vară, pogorâtă din norii vineții ai traumelor mele. Acoperit de păturica amintirilor, mă legănam spre somn în patul mohorât și rece, tânjind după plânsul care le va spăla pe toate. Pentru că, îmi spuneam atunci, toată suferința are un sens. Și toată dăruirea, pocăința, îndreptarea are o răsplată. Ca și cum căzut de pe vapor în miez de noapte, abandonat într-un ocean negru și neprietenos te vei aduna, și vei înota 10-20 de ore. Strângând din dinți vei înota, demonstrându-ți de câte ori crezi că nu mai poți că mai există ceva de stors din tine pentru că, la capătul acestei încercări, vei zări țărmul și te vei întinde pe nisipul cald.

Numai că lucrurile merg așa preponderent în povestirile perioadei romantice. Desigur, ai căzut de pe punte. Mulți dintre noi am făcut-o. Desigur, vaporul se îndepărtează și ești abandonat iar oceanul este – într-adevăr – negru și neprietenos. Desigur, tu storci din tine tot ce ai. Dar asta nu înseamnă că există o garanție a limanului. Nimeni, din ceruri sau de pe Pământ, nu-ți poate oferi o asemenea garanție. Din contra, e mai sigur că NU vei ajunge la liman. Mai sigur este că vei înota și vei înota și vei da tot ce ai până ce nu mai ai nimic de dat. Iar când nu mai ai nimic de dat, te vei lăsa să aluneci în adâncurile unui ocean fără de fund. Fără să plângi. Fără să te plângi. Pentru că nu ajută și pentru că acele lacrimi sunt păstrate pentru un moment de eliberare iar în această clipă lipsită de speranță ar fi irosite. Irosite într-un ocean făcut din lacrimile altora.

Nu, nu este trist. Este viață. Viața nu este tristă. Este. Există. Respiră.  Și cât timp respiră, speră.