Freedom of speech

Nu sunt credincios. Nu pentru că n-aș vrea – trebuie să fie foarte comod să trăiești în certidune – ci pentru că nu pot. Nu am „osul credinței”. Și totuși am răsfoit Biblia. Nu este pentru mine cuvântul lui Dumnezeu ci o colecție de observații empirice, de nebunie, de platitudini, de filosofie – depinde de ce secțiune vorbim.

Una din vorbele care mi s-au lipit de minte vine din Geneză – „La început a fost CUVÂNTUL…”. Luam fraza așa cum este și nu cercetam. Apoi, într-o zi am realizat ce vrea să spună și de ce CUVÂNTUL a fost primul. CUVÂNTUL stă  între GÂND și FAPTĂ. Deși important GÂNDUL este efemer și personal, fără rostire e nimic. FAPTA fără CUVÂNT e neînțeleasă, prost primită, negândită, inacceptabilă.Continue Reading

Sunt oameni. Cu bune și cu rele.

Zilele trecute, la serviciu, lansam una din glumele mele habituale: că sunt un „straight-gay” (gay-hetero).

– Cum vine asta?, a întrebat un coleg.

– Păi, simplu. Știu mai multe culori decât știe bărbatul obișnuit, poți discuta cu mine despre design de apartament, despre modă, beau băuturi dulci… Dar, când vine vorba de sexualitate, nu poate fi pusă în discuție.

– Ei, na, nu poate fi pusă în discuție, s-a lansat în conversație o colegă cu care nu prea schimb vorbe multe. Neobișnuită atitudine pentru o canadiană dar foarte obișnuită pentru o canadiană din Quebec, de unde este ea.

– Sexualitatea oricui poate fi pusă în discuție, a continuat ea oarecum ofuscată.Continue Reading

Scuza și iertarea

Pentru unii, lumea se împarte în națiuni, rase, religii. Din acest motiv caută răspunsul în acești parametri. Pentru mine, lumea se împarte în culturi – locuri fizice și metafizice în care anumite gândiri de grup, pentru anumite motive, se încetățenesc și dictează asupra comportamentului individului.

În culturile primitive sau nu tocmai evoluate, relațiile sociale se bizuie pe forță și ierarhie. E numai normal, deci, ca scuza oferită să fie percepută ca un fenomen înjositor pentru individ. O face numai cel mai slab către cel mai puternic. Când e îndreptată spre egal, e semn că se dorește obținerea unui avantaj, beneficiu. Pentru că e percepută, social, ca o atitudine umilitoare, de recunoaștere a puterii celuilalt, individul de rând din această societate involuată, se ține departe de ea ca de dracu’.Continue Reading

Cearta la români…

… nu este ceartă. Este anihilare. Este un război nuclear, total, care nu lasă cărămidă peste cărămidă. Pentru că, pesemite, suntem emoționali. Unii ar spune „lipsiți de educație” sau „nematurizați”, “bădărani” sau “psihopați” dar de ce i-am asculta pe aceștia?!

Războaiele, cred eu, sunt uneori necesare. Cele limitate, în care urmărești un scop. Dar, nu, la noi scopul se pierde foarte repede după începerea războiului. Tot ce mai rămâne este dorința de anihilare. Și când se purcede la războiul nuclear, ce mai rămâne de câștigat?

Dar, suntem oameni și este greu de purtat un război de nimicire cu alți oameni. Trebuie musai să uităm că sunt oameni. Avem resursele și educația necesară, scursă prin ani de la comunism. Una din regulile propagandei este demonizarea adversarului. Așa că-l pastișăm în cele mai negre culori. Îi uităm pluridimensionalitatea proprie umanității, îi ștergem cu buretele orice calități și-l transformăm în demonul a cărui distrugere va fi aplaudată. Va fi aplaudată și noi vom fi Eroii Binelui – predictibil după altă regulă a propagandei – regula simplificării în care toți se împart în „prieteni și dușmani”, „oameni de bine și golani” etc.

Dacă cearta se poartă față în față, curând adversarii nu se vor mai privi în ochi. Dacă ar face-o și-ar aminti că cel din fața lui e frate, soră, părinte, partener de viață sau, ca minim, un alt om. Ne-am pierde inima de a strivi un alt om, așa că trebuie să rămână demon.

Slavă Domnului! Să ne rugăăăăm! Că ne-a dat internetul și nu mai trebuie să ne privim adversarii în ochi. Îi putem împroșca cu toate lăturile fără să simțim vreun junghi de culpabilitate între coaste. Ca și armatele lumii ne-am modernizat și luptăm prin intermediul dronelor din confortul fotoliului nostru.  Desigur, internetul și FB-ul acoperă numai un segment de conflict. Mai trebuie totuși să dăm ochi în ochi cu demonii pe care-i înfrângem. Dar va trece și perioada asta neplăcută.

În timp ce alte culturi escalează, avansând treptat cearta la armele nucleare, la noi se trece la ele imediat după anclanșarea conflictului. Nimic nu este sfânt. Nici o vorbă nu-i prea grea, nici o lovitură nu-i prea murdară. Lovim adânc, cu orice ne stă la îndemână. Reamintesc – scopul nu e de a obține ceva ci de a nimici demonul. Orice sensibilitate devine un punct critic în care inamicul trebuie lovit. Un copil cu handicap, un divorț dureros, o boală, un eșec la slujbă – toate devin dovezi ale nimicniciei adversarului.

Și-l călcăm în picioare. I-o spunem. Nu numai unui străin dar, poate cu precădere, și unui om apropiat, unei rude sau unui prieten. Fără rețineri, lăsând mânia să tropăie peste cele mai frumoase și puternice legături din lume. În dragoste și-n război totul e permis, nu? Noi alegem războiul. Și folosim termeni absolutiști, nedrepți, acuzări care nu stau în picioare în fața celei mai elementare scrutinări.  Și rupem relația și rupem prietenia și ne creăm premizele întâlnirilor penibile în cercuri sociale comune sau chiar în casă. Nu contează. Așa e la răzbel.

Și, după ce furia ni s-a potolit, ne simțim de rahat pe dinăuntru. Ne simțim atât de rău că trebuie să mai retrăim o dată, sau de zece ori, scena bătăliei ca să ne convingem că nu puteam evita baia de sânge. Trebuie să-i demonizăm și după ce s-a terminat. Pentru că altfel, dacă încetează să fie demoni, ar trebui să le cerem scuze, să spunem că ne pare rău… și asta ar fi un semn de slăbiciunie, semn că am greșit. Și noi nu greșim. Niciodată. Când greșim, recitește propoziția anterioară.

Să ne imaginăm că nimic nu s-a întâmplat.

Noroc că orice sistem, inclusiv cultura noastră „emoțională”, trebuie să născocească un mecanism de suportare, de supraviețuire. Acesta este „a te face că plouă”. O zi te acoperi de fecale apoi, peste 2 săptămâni, când ambele părți s-au calmat, se fac că plouă. N-ar putea face altfel – cel mai adesea nici una din părți nu a ales drumul decenței, a răbdării demne și, astfel, nici o parte nu are „mâinile curate”.  Și totul se reia, se spun glume, se trece peste jenă, se cer scuze-nescuze (gen „nu trebuia DAR nici tu n-ar fi trebuit”) și totul e spălat.

Așa se crede. Că dacă te faci că plouă, ieși spălat. Nu ieși! Ieși trist, cu amintiri, cu vorbe poate spuse la mânie sau poate gândite, cu relații slăbite și mai singur.

Importanța plângerilor care nu rezolvă nimic

Nu ajută deloc! Nu schimbă nimic! Sunt corupți/indolenți/indiferenți” este, discutabil, răspunsul cel mai tipic dat de un român când i se sugerează să facă plângeri și reclamații. Recunosc că, după ce petreci ceva timp în RO, este ușor să înțelegi această viziune. Funcționarii și ofertanții de servicii știu foarte bine să ne inducă acest sentiment de futilitate. Așa că, preponderent, românii se plâng… unul altuia.

Am auzit/citit din nou același argument legat de modul în care RTV și A3 au prezentat demonstrațiile pașnice ale cetățenilor care nu doresc grațieri/amnistieri care servesc conducătorilor corupți. Aceste televiziuni, așa cum știm deja c-o fac, s-au lansat în speculații ridicol de departe de adevăr. Mulți s-au plâns la CNA și au încurajat și pe alții s-o facă. Răspunsul a fost cel scontat: NU AJUTĂ. Și totuși…Continue Reading

Alegerile. Cele mai importante dintre ele

2015 și 2016 au fost ani de alegeri. Alegeri disputate, alegeri ce-au spart societatea românească în tabere antagonice. Politicienii și-au scos oștile, plătite sau – mai des și mai trist – voluntare, la luptă. Cu fiecare ocazie românii s-au păruit, s-au violentat, s-au făcut cu ou și cu oțet. Demn de înțeles – de 27 de ani așteaptă altceva și acel altceva nu mai vine.

Vulgaritatea este apanajul “inteligenției” României. Este, de asemeni și apanajul lenei intelectuale.

Continue Reading

3360 km în 5 zile (+1) – Ziua 4

MEA CULPA: Nu n-ați visat – titlul spunea “4 zile (+1)”. În elanul meu berbecesc sau poate din durerea mea de spate am simțit ca și cum am făcut 3360 km în doar 4 zile. Adevărul e c-au fost 5 zile + 1 de repaos. Abia scriind acest material am realizat că v-am mințit: “Stai puțin, c-au mai fost 2 zile“.

Introducere
Ziua 1
Ziua 2
Ziua 3

Am început a patra zi a călătoriei făcându-mi bagajul repejor și părăsind camera în căutarea unei cafele. Ochisem un Starbucks peste drum. Am dat o fisă unui cerșetor așezat, foarte înțelept, în fața Starbucks-ului. Nu există loc mai bun de cerșit decât cel în care oameni cu viziuni socialiste (“liberale” după limbajul din A de Nord) vin să cheltuiască – plini de vinovăție – 5$ pe o cafea. M-am lăsat și eu cuprins de această vinovăție și am pus un “tooney” (fisă de 2$) în cupa goală a homeless-ului.Continue Reading

3360 km în 5 zile (+1) – Ziua 3

Introducere

Ziua 1

Ziua 2

Odihnit, eram gata de o zi relaxată, la pas (pas de motocicletă), în jurul micuței insule Prince Edward. Era o zi sumbră – plouase puțin peste noapte dar, deși temperaturile erau peste 22 C, cerul se încăpățâna să se ascundă după o perdea plumburie de nori.

Traseul celei de-a 3a zile.
Traseul celei de-a 3a zile.

Dacă veni vorba – să nu cumva să faceți referințe la dimensiunea insulei. Localnicii sunt foarte sensibili. Cel puțin cel cu care am vorbit dimineața, când m-am rătăcit (din nou, iar, asta e când călătorești bizuindu-te pe amintirile unei hărți sau pe busola interioară). Tot ce am spus este că „nu poate fi departe, distanțele sunt mici”.
Continue Reading

3360 km în 5 zile (+1) – Ziua 2

Introducere

Ziua 1

Puțină înțepeneală, puțină oboseală dar nimic care să mă poată opri din drum, doar cât să-mi aducă aminte că nu-s găină de primăvară. Cu un red-bull în mână (n-am găsit cafea în zonă și mai aveam o cutie în rucsac de cu o zi înainte), am încercat Skype-ul prin wifi-ul de la motel.

Ziua a doua.
Ziua a doua.

Continue Reading

3360 km în 5 zile (+1) – Ziua 1

Notă: Dacă doriți să vedeți poza la rezoluție maximă, clickuiți pe ea. Va deschide în alt tab a browserului.
Introducere

Prima zi, evident, a început cu o zi înainte. La 11 noaptea am făcut plinul, am pus motocicleta în spatele mașinii (ca să nu trebuiască să fac rocada dimineața), i-am adăugat nițel lichid de răcire și, desigur, mi-am făcut bagajul sub notele pline de îngrijorare ale Celiei, soția mea: „Să nu uiți pastilele de durere de spate, dragule”. Nu, nu le-am uitat. Mi-am vârât în rucsac și o a doua pereche de blugi – dacă bate vântul și mă ușurez pe pantaloni?! – și un pulover, pentru orice eventualitate, 6 zile de tricouri, chiloți și șosete (cu una în plus deși… tot ce ai nevoie este o VISA/all you need is a VISA card). Continue Reading