Români din America de Nord II

(tot) VANCOUVER

Urmare la Români din America de Nord, primul capitol.

Cam la două luni după ce am început să muncesc la NetPerform, recruitera m-a invitat la petrecerea anuală pe care o dădea pentru clienții ei. Era modul de a le mulțumi și de a ține legătura personală cu ei. Avea și de ce – o plasatoare ia cam 20-30% din salariul lor de contract sau, dacă e plasat pe o poziție permanentă sau chiar dacă poziția de contractor e modificată de firmă într-o poziție permanentă, mai ia încă 3 luni de salar ca primă. Deși mulți români și-au manifestat amărăciunea sau furia că intermediarul face atât de mult, pe mine nu m-a deranjat niciodată. Deprinzându-mă de ideea (extrasă din pachetul „greaua moștenire a comunismului”) că omul n-are voie să exploateze munca altui om,  încerc să mă concentrez pe prosperitatea caprelor mele și nu pe boala caprei vecinului.

Downtown Vancouver, văzut din SeaBus, cu care treceam zilnic apa, din N. Vancouver.

Nu știam la ce să mă aștept dar am decis să mă duc la această petrecere. Mi se spusese continuu cât de important e „networking”-ul și, eu și soția mea, eram și cam izolați așa că m-am dus gândindu-mă, naiv, că acolo îmi voi face prieteni. Continue reading “Români din America de Nord II”

Români din America de Nord

Important: Rețineți că am scris „români”, cu un singur „i”. Nu generalizez ci doar povestesc câteva interacțiuni cu anumiți români de aici. Nu cred că există un destin, personal sau colectiv, pe care un individ puternic să nu-l  poată depăși. Din păcate mulți, chiar și la mii sau zeci de mii de kilometri de țara mamă, nu au putut (sau nu au dorit) să se desprindă de anumite defecte pe care cultura noastră le tolerează sau chiar le încurajează.

VANCOUVER

Anul era 2000. Luna aprilie. Ziua 28. La doar 12 zile după împlinirea a 30 de ani. După 3 ani de așteptare, de agonie și extaz, aterizam în Vancouver. Veneam după o perioadă extrem de grea. În 2 luni terminasem actele pentru plecarea din RO, dădusem 5 examene Microsoft și trecusem și printr-o sesiune cu grupele de colegiu, unde suplineam. Îmi jurasem că o voi lua încet. Am luat-o… vreo 3-4 zile, poate chiar 5. Apoi am început să arunc cu CV-ul în stânga în dreapta, să caut slujbă. La cam 6 săptămâni urma să vină și Brîndușa, cea care-mi era soție atunci, și micuțul Gabriel Alexandru. Se născuse în luna noiembrie a anului trecut. Continue reading “Români din America de Nord”

Freedom of speech

Nu sunt credincios. Nu pentru că n-aș vrea – trebuie să fie foarte comod să trăiești în certidune – ci pentru că nu pot. Nu am „osul credinței”. Și totuși am răsfoit Biblia. Nu este pentru mine cuvântul lui Dumnezeu ci o colecție de observații empirice, de nebunie, de platitudini, de filosofie – depinde de ce secțiune vorbim.

Una din vorbele care mi s-au lipit de minte vine din Geneză – „La început a fost CUVÂNTUL…”. Luam fraza așa cum este și nu cercetam. Apoi, într-o zi am realizat ce vrea să spună și de ce CUVÂNTUL a fost primul. CUVÂNTUL stă  între GÂND și FAPTĂ. Deși important GÂNDUL este efemer și personal, fără rostire e nimic. FAPTA fără CUVÂNT e neînțeleasă, prost primită, negândită, inacceptabilă. Continue reading “Freedom of speech”

Sunt oameni. Cu bune și cu rele.

Zilele trecute, la serviciu, lansam una din glumele mele habituale: că sunt un „straight-gay” (gay-hetero).

– Cum vine asta?, a întrebat un coleg.

– Păi, simplu. Știu mai multe culori decât știe bărbatul obișnuit, poți discuta cu mine despre design de apartament, despre modă, beau băuturi dulci… Dar, când vine vorba de sexualitate, nu poate fi pusă în discuție.

– Ei, na, nu poate fi pusă în discuție, s-a lansat în conversație o colegă cu care nu prea schimb vorbe multe. Neobișnuită atitudine pentru o canadiană dar foarte obișnuită pentru o canadiană din Quebec, de unde este ea.

– Sexualitatea oricui poate fi pusă în discuție, a continuat ea oarecum ofuscată. Continue reading “Sunt oameni. Cu bune și cu rele.”

Scuza și iertarea

Pentru unii, lumea se împarte în națiuni, rase, religii. Din acest motiv caută răspunsul în acești parametri. Pentru mine, lumea se împarte în culturi – locuri fizice și metafizice în care anumite gândiri de grup, pentru anumite motive, se încetățenesc și dictează asupra comportamentului individului.

În culturile primitive sau nu tocmai evoluate, relațiile sociale se bizuie pe forță și ierarhie. E numai normal, deci, ca scuza oferită să fie percepută ca un fenomen înjositor pentru individ. O face numai cel mai slab către cel mai puternic. Când e îndreptată spre egal, e semn că se dorește obținerea unui avantaj, beneficiu. Pentru că e percepută, social, ca o atitudine umilitoare, de recunoaștere a puterii celuilalt, individul de rând din această societate involuată, se ține departe de ea ca de dracu’. Continue reading “Scuza și iertarea”

Cearta la români…

… nu este ceartă. Este anihilare. Este un război nuclear, total, care nu lasă cărămidă peste cărămidă. Pentru că, pesemite, suntem emoționali. Unii ar spune „lipsiți de educație” sau „nematurizați”, “bădărani” sau “psihopați” dar de ce i-am asculta pe aceștia?!

Războaiele, cred eu, sunt uneori necesare. Cele limitate, în care urmărești un scop. Dar, nu, la noi scopul se pierde foarte repede după începerea războiului. Tot ce mai rămâne este dorința de anihilare. Și când se purcede la războiul nuclear, ce mai rămâne de câștigat?

Dar, suntem oameni și este greu de purtat un război de nimicire cu alți oameni. Trebuie musai să uităm că sunt oameni. Avem resursele și educația necesară, scursă prin ani de la comunism. Una din regulile propagandei este demonizarea adversarului. Așa că-l pastișăm în cele mai negre culori. Îi uităm pluridimensionalitatea proprie umanității, îi ștergem cu buretele orice calități și-l transformăm în demonul a cărui distrugere va fi aplaudată. Va fi aplaudată și noi vom fi Eroii Binelui – predictibil după altă regulă a propagandei – regula simplificării în care toți se împart în „prieteni și dușmani”, „oameni de bine și golani” etc.

Dacă cearta se poartă față în față, curând adversarii nu se vor mai privi în ochi. Dacă ar face-o și-ar aminti că cel din fața lui e frate, soră, părinte, partener de viață sau, ca minim, un alt om. Ne-am pierde inima de a strivi un alt om, așa că trebuie să rămână demon.

Slavă Domnului! Să ne rugăăăăm! Că ne-a dat internetul și nu mai trebuie să ne privim adversarii în ochi. Îi putem împroșca cu toate lăturile fără să simțim vreun junghi de culpabilitate între coaste. Ca și armatele lumii ne-am modernizat și luptăm prin intermediul dronelor din confortul fotoliului nostru.  Desigur, internetul și FB-ul acoperă numai un segment de conflict. Mai trebuie totuși să dăm ochi în ochi cu demonii pe care-i înfrângem. Dar va trece și perioada asta neplăcută.

În timp ce alte culturi escalează, avansând treptat cearta la armele nucleare, la noi se trece la ele imediat după anclanșarea conflictului. Nimic nu este sfânt. Nici o vorbă nu-i prea grea, nici o lovitură nu-i prea murdară. Lovim adânc, cu orice ne stă la îndemână. Reamintesc – scopul nu e de a obține ceva ci de a nimici demonul. Orice sensibilitate devine un punct critic în care inamicul trebuie lovit. Un copil cu handicap, un divorț dureros, o boală, un eșec la slujbă – toate devin dovezi ale nimicniciei adversarului.

Și-l călcăm în picioare. I-o spunem. Nu numai unui străin dar, poate cu precădere, și unui om apropiat, unei rude sau unui prieten. Fără rețineri, lăsând mânia să tropăie peste cele mai frumoase și puternice legături din lume. În dragoste și-n război totul e permis, nu? Noi alegem războiul. Și folosim termeni absolutiști, nedrepți, acuzări care nu stau în picioare în fața celei mai elementare scrutinări.  Și rupem relația și rupem prietenia și ne creăm premizele întâlnirilor penibile în cercuri sociale comune sau chiar în casă. Nu contează. Așa e la răzbel.

Și, după ce furia ni s-a potolit, ne simțim de rahat pe dinăuntru. Ne simțim atât de rău că trebuie să mai retrăim o dată, sau de zece ori, scena bătăliei ca să ne convingem că nu puteam evita baia de sânge. Trebuie să-i demonizăm și după ce s-a terminat. Pentru că altfel, dacă încetează să fie demoni, ar trebui să le cerem scuze, să spunem că ne pare rău… și asta ar fi un semn de slăbiciunie, semn că am greșit. Și noi nu greșim. Niciodată. Când greșim, recitește propoziția anterioară.

Să ne imaginăm că nimic nu s-a întâmplat.

Noroc că orice sistem, inclusiv cultura noastră „emoțională”, trebuie să născocească un mecanism de suportare, de supraviețuire. Acesta este „a te face că plouă”. O zi te acoperi de fecale apoi, peste 2 săptămâni, când ambele părți s-au calmat, se fac că plouă. N-ar putea face altfel – cel mai adesea nici una din părți nu a ales drumul decenței, a răbdării demne și, astfel, nici o parte nu are „mâinile curate”.  Și totul se reia, se spun glume, se trece peste jenă, se cer scuze-nescuze (gen „nu trebuia DAR nici tu n-ar fi trebuit”) și totul e spălat.

Așa se crede. Că dacă te faci că plouă, ieși spălat. Nu ieși! Ieși trist, cu amintiri, cu vorbe poate spuse la mânie sau poate gândite, cu relații slăbite și mai singur.

Proiect pentru motoarele cu injecție directă – OIL CATCH CAN

Omul cât trăiește învață. Dacă nu o face, nu e om, e moluscă. Mărturisesc că, după 6 ani de condus Hyundai-ul meu Sonata, despre care știam că e GDI – Gasoline Direct Injection – nu aveam idei decât despre beneficiile acestui tip de motor și nici o idee despre problemele aferente.

Nu vreau să vă plictisesc așa că, pe scurt, iată diferența față de motoarele cu injecție prin port (cele mai vechi, ante-2005/2007) și cele GDI: cele prin port făceau amestecul de benzină și aer înainte de camera de combustie (cilindru) iar GDI o face direct în cilindru. Avantajele sunt masive – motorul are putere mai mare și consumă mai puțin. Ca să mă refer la Hyundai-ul meu (pt că-l cunosc, nu pt c-ar fi cea mai cea), este impresionant ca un motor de 2.4L să genereze 198CP, cu un consum combinat de 8.5-9L/100km (cam atât lua Dacia mea 1410, cu cei 67CP ai ei). Continue reading “Proiect pentru motoarele cu injecție directă – OIL CATCH CAN”

Evaluare Kawasaki Vulcan S

După “Bye-bye, Honda” și “Hello, Kawasaki“, în final ajung la subiect – primele mele opinii despre Kawasaki Vulcan S.

Apoi am dat peste un Kawasaki Vulcan S 2016 demo, la un dealership din Sainte Julie (o localitate obscură de la sudul Montreal-ului). Avea doar 196 km, era echipat cu scaun de pasager, venea cu garanție completă și cereau numai 7050$. Fără nici o sumă extra pentru freight și PDA și altele. Adăugau doar 13% taxe. Iar diferența dintre modelele 2015, 2016, 2017 la Vulcan S sunt doar… culorile disponibile și, desigur, anul de fabricație. Nu pot cuantifica economiile dar estimez că am scăpat cu măcar 1500$ mai ieftin, pentru o motocicletă cvasi-nouă. Continue reading “Evaluare Kawasaki Vulcan S”

Hello, Kawa!

Continuare de la “Bye-Bye, Honda!”

Indian Scout, 1130cc, 104 HP, 14,999$  MRSP

Nu există multe cruisere echipate cu ABS. În Europa, probabil, sunt mai multe. Mi se pare chiar că ABS-ul e pe cale să devină obligatoriu la motociclete dacă nu cumva este deja. În America de Nord, însă, opțiunile sunt limitate. Dintre cruisere, cercetarea mea a descoperit Honda Fury, Indian Scout și Kawasaki Vulcan S. Mai sunt, bineînțeles, motocicletele “adventure” sau dual și cele touring (i.e. Honda Goldwing) – dar primele sunt, de obicei, prea înalte pentru cei 168 cm ai mei iar celelalte mi se par mașini pe două roți. Oricum și aceste categorii sunt scumpe, prea scumpe pentru ce doresc eu să cheltuiesc. Continue reading “Hello, Kawa!”

Bye-bye, Honda!

Călătorie spre Saulte St Marie: prin Algonquin Park, apoi spre North Bay (înoptare). Ziua următoare, prin Sudbury spre Saulte St Marie. Întoarcerea duminică – de data aceasta drept spre Ottawa, pe autostrada 17.

Aceasta este o postare despre noua mea motocicletă Kawasaki Vulcan S 650cc. O iau nițeluș pe ocolite (dacă doriți, săriți direct la review-ul Vulcan S)

Anul trecut, pe 24 iunie, am încercat să folosesc un weekend lung ca să fac un alt traseu de distanță pe motocicletă: Ottawa -» North Bay (via Algonquin Park) -»Sault Sainte-Marie și retur, un traseu ce depășește 1600 km. Am pornit la drum într-o dimineață superbă de vineri.  Soarele strălucea și cerul era fără un strop de nor. Cum primul stop al drumului meu, North Bay nu era prea departe (cca 450 km),  eram decis să nu gonesc, să mă bucur de peisajele superbe ale drumului, să opresc în diverse locuri pitorești din Algonquin Park (un parc imens, de peste peste 7600 km pătrați). Continue reading “Bye-bye, Honda!”