Profilul FB e casa virtuală a omului

Înțeleg că mulți oameni încă n-au dumicat bine cum stă treaba cu internetul și care sunt regulile de politețe minimale cerute pentru a menține o viață plăcută în această comunitate gigantică. Îl folosesc, îl îndrăgesc, ajung să fie adicționați de acest mediu dar încă nu-l înțeleg.

Unul din principiile de bază ale acestei vieți virtuale este că pagina/profilul tău este CASA TA VIRTUALĂ. Dacă accepți acest principiu restul vine de la sine, tot ce se aplică în viața reală vis-a-vis de casa omului, se aplică și în viața virtuală. Nu te apuci să boscorodești omul în casa sa și dacă îți spune că nu-i place ceva în conversație te scuzi și/sau taci/pleci. Dacă încearcă să pună punct, nu-l acuzi de intoleranță și de încălcare a libertății de expresie. Iar cine are dreptate n-are nici o importanță – el/ea e la casa lui/ei și doar n-ai să susții că trebuie să plece din propria casă că te-a enervat sau pentru că nu-i just sau nu te înțelege. Orice om are dreptul să fie cât de tiranic dorește să fie în casa lui. Iar libertatea de expresie sau opiniile tale despre cineva trebuie să ți le manifești în piața publică și nu în casa unui om.

Notă: Dacă ești pe un forum, pe un grup, e altceva – ești într-o piață publică virtuală și fiecare e liber să spună ce dorește și de obicei cel educat, cel cu mai mult bun simț va ceda și va degaja “câmpul de bătălie“.

Știu că, la români, musafirul e stăpânul casei. După atâția ani în Canada această idee mi se pare o tâmpenie. Clar că vrei să-l faci pe musafir fericit, să se simtă bine dar nu cu prețul păcii tale personale. În casa ta ar trebui să existe un singur codex: al tău. E un principiu pe care mi-l impun. Am prieteni-FB care postează neadevăruri științifice sau alte lucruri cu care nu-s deloc de acord. Nu tac – cum ar face un canadian – dar inserez un comentariu în care încerc să explic (fără bășcălie, fără sarcasme) că există dovezi semnificative de contrariu. Și gata! Dacă mi se replică tăios, dacă simt c-am supărat omul îmi spun “E în casa lui și are dreptul la orice credință, oricât de aberantă ar fi ea. În casa lui are dreptul de a “mânca rahat” cât și cum dorește“.

Cădere de zăpadă neobișnuită în Ottawa.
13 Februarie 2019, după o cădere de 40 cm de zăpadă în doar 12h. Da, este Canada dar așa ceva nu este un eveniment meteorologic obișnuit. Media obișnuită pe toată LUNA ianuarie e de 44 cm. Acum au căzut 37-40 cm în doar 12 ore.

Motivul direct al acestei postări este un recent incident cu o doamnă, bine educată academic dar cu mai puțini ani “de acasă” decât cei 7 ceruți de participarea pașnică la viața socială. Într-o zi extrem de grea și nesatisfăcătoare pentru mine, după ce Ottawa primise 40 cm de zăpadă și eu nu puteam ajunge la serviciu (deci nu puteam face parale, fiind contractor) și îmi rupeam coastele dând zăpada la o parte, a considerat că este optim să-mi ceară socoteală într-un mod balcanic (vezi poza de lângă):

Conversație cu Simona Bocăneală.
Așa a început dna Bocăneală conversația – fără nici o introducere, fără să fim cine știe ce prieteni vechi/buni. Vine, din an în Paște, pe pagina mea și intră direct în subiect.

Notă: O dovadă de lipsă completă a EQ-ului. Mă întreb ce-ar fi spus dacă, să presupunem c-ar fi fost jefuită în RO, s-ar fi plâns pe FB de ce i s-a întâmplat și i s-ar fi spus “Doar trăiești în RO, la ce te așteptai, să-ți dea bani?”. Poți fi oricât de educat academic dacă nu gândești la ce spui, unde/cum/când, tot prost rămâi.

Simona Bocăneală Stoica s-a apucat apoi să-mi explice că-s intolerant. Desigur, mi-a dat și o scuză absolut BALCANICĂ (a se citi “de neam prost”), o scuză pe care n-o mai tolerez, ceva de genul “EU am greșit și-mi cer scuze dar TU n-ai înțeles că e glumă, dar TU ești agresiv, dar TU…”

Nici măcar n-am dat-o afară dintre prieteni – ea m-a dat, mi-a mai trimis un mesaj acuzându-mă de jignire (nu i-a căzut bine acest “balcanic”) și crezând că o fac de pe poziția emigrantului, disprețuitor cu cei rămași în RO. Ca să fiu bine înțeles – poți fi balcanic locuind oriunde în lume și știu mulți români care, după 30 de ani de Canada, sunt la fel de balcanici ca în prima zi. La fel știu români rămași în România care au puterea emoțională de a rămâne politicoși, civilizați și bine crescuți. Am mai spus-o dar merită să repet – motivul principal al emigrării mele nu a fost lipsa banilor ci o frustrare cu toată această cultură balcanică care are un oarecare șarm și, în mod cert, are valorile ei, momentele ei de glorie dar care, per ansamblu, promovează lipsa de civilizație, lipsa de empatie și bun simț, șpaga și interesul personal la nivelul de calități. Am luptat extrem de mult – și încă o mai fac – să mă desprind de partea negativă a culturii noastre. Sub staniolul canadian e încă ascuns un român, un balcanic… pe care nu-l plac prea mult.

Oricum, dna Bocăneală Stoica nu este deloc singura. De-ar fi fost unică aș fi pus-o la capitolul Aberații. O dată sau de două ori pe an trebuie să trimit la plimbare câte un individ care intră cu bocancii în casa mea și care se supără că nu pot face regulile ca la ei acasă. Fie un fost coleg de facultate care se apucă să înfiereze toți fumătorii (eu fiind fumător) ca pe niște ticăloși; fie un amic din Arizona care, la fiecare din sfaturile mele pentru investiții solide venea să mă contreze și să promoveze speculații cu Bitcoin-ul. Și TOȚI, dar absolut fiecare, m-au acuzat de intoleranță, negându-mi dreptul de a fi intolerant în propria mea casă pentru a nu-și nega ei înșiși “dreptul” de a fi grobieni în spațiul meu intim.

Notă: Propovăduia Bitcoin-ul după ce acesta ajunsese la 18.000$. Îl propovăduia și după ce acesta căzuse la 12.000 – ca și cum lefegiu tipic își poate permite o cădere de 30%. Mă întreb ce gândește acum, când Bitcoin-ul se zbate la 3500$, o cădere de 88% față de prețul maxim de 19.000. Fiind de origine română sunt convins că idiotul are 1001 argumente de ce sfatul lui e solid și bine fundamentat.

Din fericire, nu las aceste evenimente și neciopliți să-mi tulbure prea mult liniștea: tehnologia are metode simple de îndepărtare a idioților. Nu doresc s-o fac – nu vreau să mă închid în celebra “eco-chamber” (camera în care te auzi numai pe tine însuți și opiniile tale) – pentru că îmi plac oamenii care-mi încearcă preconcepțiile… dar numai dacă o fac cu politețe, cu respect, fără să uite cu cine și mai ales UNDE vorbesc.

Poveste fără sfârșit

Cândva, traversând un deșert de emoții cenușii, pârjolit, abandonat, neiubit, îmi imaginam fericirea ca pe un plâns. O imagine ciudată, nu? În acel moment nu mi-l puteam permite, nu mă puteam lăsa atunci să cad; era un copil de crescut, mâncare de făcut, următoarea slujbă de căutat, femei de întâlnit. Așa că ghemuit în patul meu, ascultând cântece din vremea copilăriei mele,  în miez de noapte, îmi imaginam timpuri viitoare când îmi voi permite acest plâns. Așa cum alții își imaginează pensionarea, eu îmi imaginam un bocet. Un plâns de eliberare, hohotit, în brațele unei iubiri care, cumva, să înțeleagă ce drum negru, ce peisaj dezolant am traversat. O iubire care să simtă prin ce pustiu emoțional am pășit și să aprecieze că l-am traversat ca să ajung la ea.

Mi-l imaginam tumultuos, ca pe o descărcare, ca pe o ploaie de vară, pogorâtă din norii vineții ai traumelor mele. Acoperit de păturica amintirilor, mă legănam spre somn în patul mohorât și rece, tânjind după plânsul care le va spăla pe toate. Pentru că, îmi spuneam atunci, toată suferința are un sens. Și toată dăruirea, pocăința, îndreptarea are o răsplată. Ca și cum căzut de pe vapor în miez de noapte, abandonat într-un ocean negru și neprietenos te vei aduna, și vei înota 10-20 de ore. Strângând din dinți vei înota, demonstrându-ți de câte ori crezi că nu mai poți că mai există ceva de stors din tine pentru că, la capătul acestei încercări, vei zări țărmul și te vei întinde pe nisipul cald.

Numai că lucrurile merg așa preponderent în povestirile perioadei romantice. Desigur, ai căzut de pe punte. Mulți dintre noi am făcut-o. Desigur, vaporul se îndepărtează și ești abandonat iar oceanul este – într-adevăr – negru și neprietenos. Desigur, tu storci din tine tot ce ai. Dar asta nu înseamnă că există o garanție a limanului. Nimeni, din ceruri sau de pe Pământ, nu-ți poate oferi o asemenea garanție. Din contra, e mai sigur că NU vei ajunge la liman. Mai sigur este că vei înota și vei înota și vei da tot ce ai până ce nu mai ai nimic de dat. Iar când nu mai ai nimic de dat, te vei lăsa să aluneci în adâncurile unui ocean fără de fund. Fără să plângi. Fără să te plângi. Pentru că nu ajută și pentru că acele lacrimi sunt păstrate pentru un moment de eliberare iar în această clipă lipsită de speranță ar fi irosite. Irosite într-un ocean făcut din lacrimile altora.

Nu, nu este trist. Este viață. Viața nu este tristă. Este. Există. Respiră.  Și cât timp respiră, speră.

Povești cu evrei

Aceste povești cu evrei trebuie pornite cu o poveste cu români. Era prin 1996 și un cuplu de prieteni, români, oameni cumsecade și f. simpatici, ne-au invitat la nunta lor. Le-am spus că nu stăm bine cu banii – strângeam pentru prima noastră casă. Ne-au spus să nu ne batem capul, că e o nuntă tinerească unde banii nu contează. I-am crezut, mai ales că, după starea civilă, făcusem nunta mea doar cu prieteni, tineri toți, cu banii dintr-o motocicletă vândută. De ales m-am ales cu 2 cafetiere și alte cadouri asemănătoare – dar nu conta, pentru că-mi avusesem prietenii aproape.

Din nefericire, nu prietenii noștri conduceau operațiunea ci părinții lor așa că la nuntă ne-am trezit cu borcanul lângă noi, cu strigare și rușinare publică. Și rușine mi-a fost. De ce? Pentru că eram tânăr și rușinos. Aveam bani – dar numai cât să acopere prețul celor două tacâmuri și ceva modic pe deasupra. De rușine, de umilință m-am îmbătat și am fost crâșcă tot restul serii. A doua zi, mahmur, mi-am jurat că nu voi mai merge la nici o nuntă până nu-mi voi permite să dau cu inima largă.Continue Reading

« Rădăcina de păpădie ucide cancerul »

Radiografia unei minciuni.

Dimineață, în drum spre serviciu, am ascultat pe CBC adevărul despre această “știre”, o știre ca mii de multe altele care se propagă pe Internetul lipsit de filtre de gândire sănătoasă. L-am auzit, adevărul, chiar din gura doctoriței Caroline Hamm, cercetătoare la Centrul Regional de Cancer din Windsor, cea care a generat sâmburele de adevăr din care minciuna a germinat.

Pe scurt povestea e cam așa: Caroline Hamm a observat o scădere dramatică a numărului de celule albe la o bătrână de 85 de ani care bea ceai de păpădie. I s-a părut un subiect interesant de cercetare. Experimente ulterioare au arătat – în eprubete și pe șoareci – că extractul din păpădie atacă celulele canceroase dar nu și pe cele sănătoase. Dna Hamm cerut aprobarea de a merge mai departe pentru a vedea dacă nu cumva poate distila un medicament, ca alternativă la chemoterapie și radiații.Continue Reading

Români din America de Nord III

OTTAWA

Puteți citi episodul 1, aici, și episodul 2, aici.

Era un timp foarte dificil pentru mine. După slujba din Vancouver care, fiind la un dot-com, se terminase vremelnic, îmi găsisem slujbă la Marconi, în Ottawa, în ultimele luni ale boom-ului din tehnologie. Era octombrie 2000. Am supraviețuit 3 runde de dări afară dar, în cele din urmă, mi s-a spus să sting lumina (eram la IT) și să mă duc acasă. Era februarie 2003. Îmi era îngrozitor de frică. Poate că nu-s bun, poate că mi-am găsit slujbă doar pentru că piața mergea bine, cum o să mă descurc  acum, în noile condiții? M-am descurcat – am găsit o slujbă cu un alt dot-com în doar 3 săptămâni. Dar această firmă m-au stors ca o lămâie și m-au aruncat la gunoi. Îmi amintesc de asta pentru că tipa de la Personal m-a chemat la ea în birou și m-a pus să-i rezolv o problemă personală de IT (deși nu era treaba mea) și, peste 5 minute,  mă reîntâlneam cu ea în sala de conferințe, unde îmi comunica c-am fost dat afară. Desigur, nu era vina mea și nu era vina ei – compania avusese pierderi și trebuiau să restrângă rândurile – dar contează mult cum faci ceva.Continue Reading

Români din America de Nord II

(tot) VANCOUVER

Urmare la Români din America de Nord, primul capitol.

Cam la două luni după ce am început să muncesc la NetPerform, recruitera m-a invitat la petrecerea anuală pe care o dădea pentru clienții ei. Era modul de a le mulțumi și de a ține legătura personală cu ei. Avea și de ce – o plasatoare ia cam 20-30% din salariul lor de contract sau, dacă e plasat pe o poziție permanentă sau chiar dacă poziția de contractor e modificată de firmă într-o poziție permanentă, mai ia încă 3 luni de salar ca primă. Deși mulți români și-au manifestat amărăciunea sau furia că intermediarul face atât de mult, pe mine nu m-a deranjat niciodată. Deprinzându-mă de ideea (extrasă din pachetul „greaua moștenire a comunismului”) că omul n-are voie să exploateze munca altui om,  încerc să mă concentrez pe prosperitatea caprelor mele și nu pe boala caprei vecinului.

Downtown Vancouver, văzut din SeaBus, cu care treceam zilnic apa, din N. Vancouver.

Nu știam la ce să mă aștept dar am decis să mă duc la această petrecere. Mi se spusese continuu cât de important e „networking”-ul și, eu și soția mea, eram și cam izolați așa că m-am dus gândindu-mă, naiv, că acolo îmi voi face prieteni.Continue Reading

Freedom of speech

Nu sunt credincios. Nu pentru că n-aș vrea – trebuie să fie foarte comod să trăiești în certidune – ci pentru că nu pot. Nu am „osul credinței”. Și totuși am răsfoit Biblia. Nu este pentru mine cuvântul lui Dumnezeu ci o colecție de observații empirice, de nebunie, de platitudini, de filosofie – depinde de ce secțiune vorbim.

Una din vorbele care mi s-au lipit de minte vine din Geneză – „La început a fost CUVÂNTUL…”. Luam fraza așa cum este și nu cercetam. Apoi, într-o zi am realizat ce vrea să spună și de ce CUVÂNTUL a fost primul. CUVÂNTUL stă  între GÂND și FAPTĂ. Deși important GÂNDUL este efemer și personal, fără rostire e nimic. FAPTA fără CUVÂNT e neînțeleasă, prost primită, negândită, inacceptabilă.Continue Reading

Cearta la români…

… nu este ceartă. Este anihilare. Este un război nuclear, total, care nu lasă cărămidă peste cărămidă. Pentru că, pesemite, suntem emoționali. Unii ar spune „lipsiți de educație” sau „nematurizați”, “bădărani” sau “psihopați” dar de ce i-am asculta pe aceștia?!

Războaiele, cred eu, sunt uneori necesare. Cele limitate, în care urmărești un scop. Dar, nu, la noi scopul se pierde foarte repede după începerea războiului. Tot ce mai rămâne este dorința de anihilare. Și când se purcede la războiul nuclear, ce mai rămâne de câștigat?

Dar, suntem oameni și este greu de purtat un război de nimicire cu alți oameni. Trebuie musai să uităm că sunt oameni. Avem resursele și educația necesară, scursă prin ani de la comunism. Una din regulile propagandei este demonizarea adversarului. Așa că-l pastișăm în cele mai negre culori. Îi uităm pluridimensionalitatea proprie umanității, îi ștergem cu buretele orice calități și-l transformăm în demonul a cărui distrugere va fi aplaudată. Va fi aplaudată și noi vom fi Eroii Binelui – predictibil după altă regulă a propagandei – regula simplificării în care toți se împart în „prieteni și dușmani”, „oameni de bine și golani” etc.

Dacă cearta se poartă față în față, curând adversarii nu se vor mai privi în ochi. Dacă ar face-o și-ar aminti că cel din fața lui e frate, soră, părinte, partener de viață sau, ca minim, un alt om. Ne-am pierde inima de a strivi un alt om, așa că trebuie să rămână demon.

Slavă Domnului! Să ne rugăăăăm! Că ne-a dat internetul și nu mai trebuie să ne privim adversarii în ochi. Îi putem împroșca cu toate lăturile fără să simțim vreun junghi de culpabilitate între coaste. Ca și armatele lumii ne-am modernizat și luptăm prin intermediul dronelor din confortul fotoliului nostru.  Desigur, internetul și FB-ul acoperă numai un segment de conflict. Mai trebuie totuși să dăm ochi în ochi cu demonii pe care-i înfrângem. Dar va trece și perioada asta neplăcută.

În timp ce alte culturi escalează, avansând treptat cearta la armele nucleare, la noi se trece la ele imediat după anclanșarea conflictului. Nimic nu este sfânt. Nici o vorbă nu-i prea grea, nici o lovitură nu-i prea murdară. Lovim adânc, cu orice ne stă la îndemână. Reamintesc – scopul nu e de a obține ceva ci de a nimici demonul. Orice sensibilitate devine un punct critic în care inamicul trebuie lovit. Un copil cu handicap, un divorț dureros, o boală, un eșec la slujbă – toate devin dovezi ale nimicniciei adversarului.

Și-l călcăm în picioare. I-o spunem. Nu numai unui străin dar, poate cu precădere, și unui om apropiat, unei rude sau unui prieten. Fără rețineri, lăsând mânia să tropăie peste cele mai frumoase și puternice legături din lume. În dragoste și-n război totul e permis, nu? Noi alegem războiul. Și folosim termeni absolutiști, nedrepți, acuzări care nu stau în picioare în fața celei mai elementare scrutinări.  Și rupem relația și rupem prietenia și ne creăm premizele întâlnirilor penibile în cercuri sociale comune sau chiar în casă. Nu contează. Așa e la răzbel.

Și, după ce furia ni s-a potolit, ne simțim de rahat pe dinăuntru. Ne simțim atât de rău că trebuie să mai retrăim o dată, sau de zece ori, scena bătăliei ca să ne convingem că nu puteam evita baia de sânge. Trebuie să-i demonizăm și după ce s-a terminat. Pentru că altfel, dacă încetează să fie demoni, ar trebui să le cerem scuze, să spunem că ne pare rău… și asta ar fi un semn de slăbiciunie, semn că am greșit. Și noi nu greșim. Niciodată. Când greșim, recitește propoziția anterioară.

Să ne imaginăm că nimic nu s-a întâmplat.

Noroc că orice sistem, inclusiv cultura noastră „emoțională”, trebuie să născocească un mecanism de suportare, de supraviețuire. Acesta este „a te face că plouă”. O zi te acoperi de fecale apoi, peste 2 săptămâni, când ambele părți s-au calmat, se fac că plouă. N-ar putea face altfel – cel mai adesea nici una din părți nu a ales drumul decenței, a răbdării demne și, astfel, nici o parte nu are „mâinile curate”.  Și totul se reia, se spun glume, se trece peste jenă, se cer scuze-nescuze (gen „nu trebuia DAR nici tu n-ar fi trebuit”) și totul e spălat.

Așa se crede. Că dacă te faci că plouă, ieși spălat. Nu ieși! Ieși trist, cu amintiri, cu vorbe poate spuse la mânie sau poate gândite, cu relații slăbite și mai singur.

Evaluare Kawasaki Vulcan S

După “Bye-bye, Honda” și “Hello, Kawasaki“, în final ajung la subiect – primele mele opinii despre Kawasaki Vulcan S.

Apoi am dat peste un Kawasaki Vulcan S 2016 demo, la un dealership din Sainte Julie (o localitate obscură de la sudul Montreal-ului). Avea doar 196 km, era echipat cu scaun de pasager, venea cu garanție completă și cereau numai 7050$. Fără nici o sumă extra pentru freight și PDA și altele. Adăugau doar 13% taxe. Iar diferența dintre modelele 2015, 2016, 2017 la Vulcan S sunt doar… culorile disponibile și, desigur, anul de fabricație. Nu pot cuantifica economiile dar estimez că am scăpat cu măcar 1500$ mai ieftin, pentru o motocicletă cvasi-nouă.Continue Reading

Ce n-a reușit Ceaușescu…

… au reușit cei ce ne-au condus în 24 de ani amărâți. Există un curent anti-corporatist de care Ceaușescu, Stalin, chiar și Mao – care se sucește acum în mormânt văzând transformarea Chinei – ar fi foarte mândri.

Anti-corporate
Nu contează ce corporație! Noi suntem CONTRA!

    Ieri, la o postare ironică care includea brand-urile Chevron, Coca-Cola, McDonalds, RMGC, Walmart, o prietenă – bună, deșteaptă și simpatică, de altfel – a comentat grăbit vorbind de goana lor după profit. Cuvintele mele s-au pierdut, în fața ochilor ei rămânând numai această programare anti-corporatistă. Concluzia e clară: românii urăsc capitalismul și, astfel, urăsc numele mari care sunt, în ochii lor, exponenții acestui capitalism.Continue Reading