« Rădăcina de păpădie ucide cancerul »

Radiografia unei minciuni.

Dimineață, în drum spre serviciu, am ascultat pe CBC adevărul despre această “știre”, o știre ca mii de multe altele care se propagă pe Internetul lipsit de filtre de gândire sănătoasă. L-am auzit, adevărul, chiar din gura doctoriței Caroline Hamm, cercetătoare la Centrul Regional de Cancer din Windsor, cea care a generat sâmburele de adevăr din care minciuna a germinat.

Pe scurt povestea e cam așa: Caroline Hamm a observat o scădere dramatică a numărului de celule albe la o bătrână de 85 de ani care bea ceai de păpădie. I s-a părut un subiect interesant de cercetare. Experimente ulterioare au arătat – în eprubete și pe șoareci – că extractul din păpădie atacă celulele canceroase dar nu și pe cele sănătoase. Dna Hamm cerut aprobarea de a merge mai departe pentru a vedea dacă nu cumva poate distila un medicament, ca alternativă la chemoterapie și radiații.Continue Reading

Români din America de Nord III

OTTAWA

Puteți citi episodul 1, aici, și episodul 2, aici.

Era un timp foarte dificil pentru mine. După slujba din Vancouver care, fiind la un dot-com, se terminase vremelnic, îmi găsisem slujbă la Marconi, în Ottawa, în ultimele luni ale boom-ului din tehnologie. Era octombrie 2000. Am supraviețuit 3 runde de dări afară dar, în cele din urmă, mi s-a spus să sting lumina (eram la IT) și să mă duc acasă. Era februarie 2003. Îmi era îngrozitor de frică. Poate că nu-s bun, poate că mi-am găsit slujbă doar pentru că piața mergea bine, cum o să mă descurc  acum, în noile condiții? M-am descurcat – am găsit o slujbă cu un alt dot-com în doar 3 săptămâni. Dar această firmă m-au stors ca o lămâie și m-au aruncat la gunoi. Îmi amintesc de asta pentru că tipa de la Personal m-a chemat la ea în birou și m-a pus să-i rezolv o problemă personală de IT (deși nu era treaba mea) și, peste 5 minute,  mă reîntâlneam cu ea în sala de conferințe, unde îmi comunica c-am fost dat afară. Desigur, nu era vina mea și nu era vina ei – compania avusese pierderi și trebuiau să restrângă rândurile – dar contează mult cum faci ceva.Continue Reading

Români din America de Nord II

(tot) VANCOUVER

Urmare la Români din America de Nord, primul capitol.

Cam la două luni după ce am început să muncesc la NetPerform, recruitera m-a invitat la petrecerea anuală pe care o dădea pentru clienții ei. Era modul de a le mulțumi și de a ține legătura personală cu ei. Avea și de ce – o plasatoare ia cam 20-30% din salariul lor de contract sau, dacă e plasat pe o poziție permanentă sau chiar dacă poziția de contractor e modificată de firmă într-o poziție permanentă, mai ia încă 3 luni de salar ca primă. Deși mulți români și-au manifestat amărăciunea sau furia că intermediarul face atât de mult, pe mine nu m-a deranjat niciodată. Deprinzându-mă de ideea (extrasă din pachetul „greaua moștenire a comunismului”) că omul n-are voie să exploateze munca altui om,  încerc să mă concentrez pe prosperitatea caprelor mele și nu pe boala caprei vecinului.

Downtown Vancouver, văzut din SeaBus, cu care treceam zilnic apa, din N. Vancouver.

Nu știam la ce să mă aștept dar am decis să mă duc la această petrecere. Mi se spusese continuu cât de important e „networking”-ul și, eu și soția mea, eram și cam izolați așa că m-am dus gândindu-mă, naiv, că acolo îmi voi face prieteni.Continue Reading

Freedom of speech

Nu sunt credincios. Nu pentru că n-aș vrea – trebuie să fie foarte comod să trăiești în certidune – ci pentru că nu pot. Nu am „osul credinței”. Și totuși am răsfoit Biblia. Nu este pentru mine cuvântul lui Dumnezeu ci o colecție de observații empirice, de nebunie, de platitudini, de filosofie – depinde de ce secțiune vorbim.

Una din vorbele care mi s-au lipit de minte vine din Geneză – „La început a fost CUVÂNTUL…”. Luam fraza așa cum este și nu cercetam. Apoi, într-o zi am realizat ce vrea să spună și de ce CUVÂNTUL a fost primul. CUVÂNTUL stă  între GÂND și FAPTĂ. Deși important GÂNDUL este efemer și personal, fără rostire e nimic. FAPTA fără CUVÂNT e neînțeleasă, prost primită, negândită, inacceptabilă.Continue Reading

Cearta la români…

… nu este ceartă. Este anihilare. Este un război nuclear, total, care nu lasă cărămidă peste cărămidă. Pentru că, pesemite, suntem emoționali. Unii ar spune „lipsiți de educație” sau „nematurizați”, “bădărani” sau “psihopați” dar de ce i-am asculta pe aceștia?!

Războaiele, cred eu, sunt uneori necesare. Cele limitate, în care urmărești un scop. Dar, nu, la noi scopul se pierde foarte repede după începerea războiului. Tot ce mai rămâne este dorința de anihilare. Și când se purcede la războiul nuclear, ce mai rămâne de câștigat?

Dar, suntem oameni și este greu de purtat un război de nimicire cu alți oameni. Trebuie musai să uităm că sunt oameni. Avem resursele și educația necesară, scursă prin ani de la comunism. Una din regulile propagandei este demonizarea adversarului. Așa că-l pastișăm în cele mai negre culori. Îi uităm pluridimensionalitatea proprie umanității, îi ștergem cu buretele orice calități și-l transformăm în demonul a cărui distrugere va fi aplaudată. Va fi aplaudată și noi vom fi Eroii Binelui – predictibil după altă regulă a propagandei – regula simplificării în care toți se împart în „prieteni și dușmani”, „oameni de bine și golani” etc.

Dacă cearta se poartă față în față, curând adversarii nu se vor mai privi în ochi. Dacă ar face-o și-ar aminti că cel din fața lui e frate, soră, părinte, partener de viață sau, ca minim, un alt om. Ne-am pierde inima de a strivi un alt om, așa că trebuie să rămână demon.

Slavă Domnului! Să ne rugăăăăm! Că ne-a dat internetul și nu mai trebuie să ne privim adversarii în ochi. Îi putem împroșca cu toate lăturile fără să simțim vreun junghi de culpabilitate între coaste. Ca și armatele lumii ne-am modernizat și luptăm prin intermediul dronelor din confortul fotoliului nostru.  Desigur, internetul și FB-ul acoperă numai un segment de conflict. Mai trebuie totuși să dăm ochi în ochi cu demonii pe care-i înfrângem. Dar va trece și perioada asta neplăcută.

În timp ce alte culturi escalează, avansând treptat cearta la armele nucleare, la noi se trece la ele imediat după anclanșarea conflictului. Nimic nu este sfânt. Nici o vorbă nu-i prea grea, nici o lovitură nu-i prea murdară. Lovim adânc, cu orice ne stă la îndemână. Reamintesc – scopul nu e de a obține ceva ci de a nimici demonul. Orice sensibilitate devine un punct critic în care inamicul trebuie lovit. Un copil cu handicap, un divorț dureros, o boală, un eșec la slujbă – toate devin dovezi ale nimicniciei adversarului.

Și-l călcăm în picioare. I-o spunem. Nu numai unui străin dar, poate cu precădere, și unui om apropiat, unei rude sau unui prieten. Fără rețineri, lăsând mânia să tropăie peste cele mai frumoase și puternice legături din lume. În dragoste și-n război totul e permis, nu? Noi alegem războiul. Și folosim termeni absolutiști, nedrepți, acuzări care nu stau în picioare în fața celei mai elementare scrutinări.  Și rupem relația și rupem prietenia și ne creăm premizele întâlnirilor penibile în cercuri sociale comune sau chiar în casă. Nu contează. Așa e la răzbel.

Și, după ce furia ni s-a potolit, ne simțim de rahat pe dinăuntru. Ne simțim atât de rău că trebuie să mai retrăim o dată, sau de zece ori, scena bătăliei ca să ne convingem că nu puteam evita baia de sânge. Trebuie să-i demonizăm și după ce s-a terminat. Pentru că altfel, dacă încetează să fie demoni, ar trebui să le cerem scuze, să spunem că ne pare rău… și asta ar fi un semn de slăbiciunie, semn că am greșit. Și noi nu greșim. Niciodată. Când greșim, recitește propoziția anterioară.

Să ne imaginăm că nimic nu s-a întâmplat.

Noroc că orice sistem, inclusiv cultura noastră „emoțională”, trebuie să născocească un mecanism de suportare, de supraviețuire. Acesta este „a te face că plouă”. O zi te acoperi de fecale apoi, peste 2 săptămâni, când ambele părți s-au calmat, se fac că plouă. N-ar putea face altfel – cel mai adesea nici una din părți nu a ales drumul decenței, a răbdării demne și, astfel, nici o parte nu are „mâinile curate”.  Și totul se reia, se spun glume, se trece peste jenă, se cer scuze-nescuze (gen „nu trebuia DAR nici tu n-ar fi trebuit”) și totul e spălat.

Așa se crede. Că dacă te faci că plouă, ieși spălat. Nu ieși! Ieși trist, cu amintiri, cu vorbe poate spuse la mânie sau poate gândite, cu relații slăbite și mai singur.

Evaluare Kawasaki Vulcan S

După “Bye-bye, Honda” și “Hello, Kawasaki“, în final ajung la subiect – primele mele opinii despre Kawasaki Vulcan S.

Apoi am dat peste un Kawasaki Vulcan S 2016 demo, la un dealership din Sainte Julie (o localitate obscură de la sudul Montreal-ului). Avea doar 196 km, era echipat cu scaun de pasager, venea cu garanție completă și cereau numai 7050$. Fără nici o sumă extra pentru freight și PDA și altele. Adăugau doar 13% taxe. Iar diferența dintre modelele 2015, 2016, 2017 la Vulcan S sunt doar… culorile disponibile și, desigur, anul de fabricație. Nu pot cuantifica economiile dar estimez că am scăpat cu măcar 1500$ mai ieftin, pentru o motocicletă cvasi-nouă.Continue Reading

Ce n-a reușit Ceaușescu…

… au reușit cei ce ne-au condus în 24 de ani amărâți. Există un curent anti-corporatist de care Ceaușescu, Stalin, chiar și Mao – care se sucește acum în mormânt văzând transformarea Chinei – ar fi foarte mândri.

Anti-corporate
Nu contează ce corporație! Noi suntem CONTRA!

    Ieri, la o postare ironică care includea brand-urile Chevron, Coca-Cola, McDonalds, RMGC, Walmart, o prietenă – bună, deșteaptă și simpatică, de altfel – a comentat grăbit vorbind de goana lor după profit. Cuvintele mele s-au pierdut, în fața ochilor ei rămânând numai această programare anti-corporatistă. Concluzia e clară: românii urăsc capitalismul și, astfel, urăsc numele mari care sunt, în ochii lor, exponenții acestui capitalism.Continue Reading

Searching for happiness

What do people want?! Happiness. Such a vague thing which can mean, pretty much, anything. For some is plenty of food and a place to sleep, for others is a Mercedes or peer recognition. “Know thyself!” is the commandment written in the pronaos of Temple of Apollo in Delphi. “An unexamined life is not worth living” goes Socrates to extremes. I would gladly give up examining my life and others, finding similarities and discrepancies, if only I could find happiness. But, then, how can I find happiness if I don’t know what it means to me and how can I achieve it, if it’s ever achievable.
A huge part of happiness is made of satisfaction. In my case (although it could be possible in other cases as well). Well, how can one be satisfied?! What is satisfaction?! A dictionary said “the fulfillment of desire”. Step by step, generalizing, then pulling back to particular, being a very unsatisfied young man, raised by people who were never satisfied with his performances, I reached a simple law which I will share with you. To me the satisfaction is given by this simple concept: “Always get more than what you give”. It applies to anything – from job, to personal relationships, to all the earthly things.
I used to be a person who was unhappy in the professional life. Accompanying me to Canada was this completely wrong mentality that I was coming to the land of Capitalism, where the more you give, the better you are professionally, the better you are seen, people respect you and cherish you, your voice is listened and a pat on the back will calm your ego. I used to spend nights learning and testing new things, getting professional certifications, never saying “NO” to anybody, going well beyond the call of duty. I thought that was the way to professional satisfaction, to this forever elusive happiness. I ended up, every time, frustrated – people still saw me as the “tinkering guy”, I was never happy – overworked it is difficult to be a happy person, always on the run, always in a rush, and I made quite a few time the list of laid off people, while the “office plant” would stay behind and get a paycheque. I was getting infuriated when projects I tested for weeks, for which I prepared perfectly, were being sunk in the conference room by people who didn’t know much, didn’t care much but had “concerns” which weren’t even very well articulated.
A moment came in 2007, when I worked for Wells Fargo, when this truth was revealed to me. For 2 months I worked hard, asked for work, fought a well-established system. I was coming from a startup where I had wore every hat, from sys admin, to security expert, from dba to helpdesk etc. After a few kafkian scenes, I gave up and I said “If they are upset on me for working too much, let see them upset over me not doing anything”. I started making excuses (very good ones) for not doing my job, start postponing. I was pretty much by the pool all day, doing nothing but replying to 2-3 emails. I didn’t react when a full-time employee (I was a contractor) stole my work and presented it, in my presence, as his work. I stopped caring and I kept on being paid a humongous salary for this attitude. I thought that soon it will come to an end. To my surprise, after a month, in the daily team meetings, I start being… praised. Yes! “Andi is a solid member of our team”, “Good job” (for almost nothing) and so on. It hit me! It wasn’t them – it was me. I was trying to invest too much, making many people look bad.
In short, here are the two solutions to satisfaction – either you invest a LOT and then you will expect a LOT (and this almost never happens) or – the sane and better way – you invest only as much as it is required and any reward is welcome and makes you happy. Since then, I dropped the towel. I kept my mouth shut, I gave 20-30% of what I knew I could give and when “shit happened”, I took it in stride, thinking about how much undeserved money I got.
Unfortunately, shortly after this lesson of life, I had another one. Yes, it doesn’t rain, it pours! My wife asked for a separation. I found myself in the dating world. I said to myself “OK, that applies only to professional relationships, not to personal ones” and, like a teenager, I start locking onto every good woman I could find (believe me – while there might seem plenty out there, there aren’t as many as you think; just like good men). Every time, I gave lots and lots. I didn’t keep any resource behind, what good it would have done to me?! I thought that giving would have enticed the other person into giving as well. After all, I had been, in my first youth, a person who had been taking. Taking and taking and never saying “Thank you!”. It caught up with me and I was set to change my ways. Unfortunately, when one gives a lot, people take it for granted. The more you give, the more you are asked to give. After all, you volunteered to give so much. What is the cost for you, emotional, financial – doesn’t matter, because they do deserve it, isn’t it?!
It would have been great and maybe it would have worked, should I have been naturally an altruist. Unfortunately, I am a selfish person and after giving a while, I start asking myself “Am I getting my investment’s worth?!”. I got it… for a while. And then, instead of keeping the wheel of giving spinning (I give you, you give me), I found myself giving and getting aloof “Thanks”. I felt cheated and I spoke up. I was told that I have been unfair for asking something back. That I should keep silent and don’t ask for anything in return. The giving had come to be taken for granted and I established the precendent: “You give, I take!”. No, no, no – I give if you think of giving back. And no, dont throw a smile or a good pet on the head now and then! And no, good sex doesn’t make up for everything!
I had broken my own rule. I invested a lot and asked for a lot in return. People are NOT capable of doing this. Everyone wants to take more than they give.
I remember something else somebody said. When prepared by a catholic priest for marriage, she was asked “What do you expect from this marriage?”. She said “I want to be happy. I want peace. I want prosperity” etc. The priest listened to her and then proceeded to explain that marriage is not for yourself, is the dedication to your partner. I loved this story because I really believe that this should be the way to a wonderful relationship. Giving and receiving. I know – an article on BBC said that counting who does what is the way to ruin. But then again, a too great imbalance is not to be desired. I have witnessed couples based on: “I take, you give” and I know that would never work with me.

I am a selfish person fighting hard its selfish part. I deserve something in return 🙂